Barack Obama a suspendat aplicarea pedepsei cu moartea în 2015. Administrația Trump o reintroduce, a anunțat procurorul general.

Un editorial de Raplph Z. Hallow pentru Washington Times.

 

Anunțul Procurorului General că guvernul federal va reinstaura pedeapsa capitală este o veste bună pentru un stat de drept aflat sub asediu în America, punând pe bună dreptate capăt imprudentei suspendării acesteia de către președintele Obama.

Nu este un îndemn sângeros la răzbunare publică – impactul imediat fiind că cinci condamnați la moarte sunt acum pe punctul de a fi executați. Nu este nici o bucurie în asta.

Este mai degrabă o recunoaștere implicită a faptului că închisoarea pe viață (și eliberarea condiționată, care o însoțește adesea) reprezintă un substitut ineficient pentru a lua viața celor care iau cu sălbăticie viața altor persoane.

A permite guvernului – federal sau statal – de a ucide asasini prezintă întotdeauna riscul ca jurații să se înșele. La fel, și riscul ca procurorii să confunde justiția cu propria lor avansare.

Obligația statului de a răzbuna moartea prin uciderea criminalului a depășit întotdeauna temerile potrivit cărora guvernul riscă să pedepsească din greșeală o altă persoană – un risc care a scăzut mult în era ADN.

Oricât de dezagreabilă ar fi pentru o societate civilizată, pedeapsa cu moartea pentru crimele odioase era și a rămas necesară pentru a menține justiția grupurilor de vigilantes închisă în pubela istoriei noastre timpurii, prea puțin glorioasă adesea, din acest punct de vedere.

A elimina legal personajele foarte rele este necesară pentru a păstra încrederea corpului politici în statul de drept și este esențială pentru a menține angajamentul nostru față de statul de drept.

Acest angajament se consolidează de fiecare dată când vedem guvernele și poporul în calitate de jurați aplicând legea fără teamă și părtinire.

Uneori, lucrurile iau o întorsătură proastă. Perfecțiunea actului de guvernare a fost întotdeauna o fantasmă pe care părinții fondatori au respins-o.

Oponenții miloși ai pedepsei capitale susțin cu tărie că dovada că aceasta are un caracter descurajator este ambiguă. Pentru că într-adevăr este.

Dar că este descurajatoare sau nu, principiul „viață pentru viață” poate oferi singura compensație morală și etică pentru rudele și apropiații victimei și pentru marele public.

Este în același timp și o problemă care preocupă conștiința oamenilor de toate tendințele politice.

„Este ceva cu care mă lupt de ceva vreme”, declara Obama în 2015. „Există anumite crime atât de grozave încât înțeleg nevoia societății de a-și exprima oroarea. Nu m-am opus teoretic pedepsei cu moartea, însă, în practică, este foarte tulburătoare.”

Indiferent dacă și în adâncul inimii sale William Barr găsește execuția legală tulburătoare, el s-a declarat cu totul în favoarea aplicării acesteia.

„Sub administrațiile ambelor partide, Departamentul Justiției a solicitat pedeapsa cu moartea împotriva celor mai oribile crime. Departamentul Justiției respectă domnia legii – și avem datoria față de victime și de familiile lor să aplicăm pedeapsa impusă de sistemul nostru de justiție”, a declarat el joi.

Iată ceea ce două din cele cinci persoane a căror executare a fost programată au făcut pentru a-și merita locul în aripa condamnaților la moarte (faptele celorlați trei sunt la fel de oribile):

• Condamnat pentru că a înjunghiat mortal o bunică de 63 de ani, Lezmond Mitchell a forțat-o apoi pe „nepoțica sa de nouă ani să stea alături de cadavrul acesteia pentru o călătorie de 30-40 de mile”, potrivit Departamentului Justiției. „Mitchell a tăiat apoi beregata fetiței de două ori, i-a sfărâmat capul cu un bolovan de 10 kilograme, apoi i-a secționat și îngropat capul și mâinile.”
• Un juriu l-a găsit vinovatpe auto-proclamatul suprematist alb Daniel Lewis Lee în mai 1999 pentru uciderea unei fetițe de 8 ani și a altor doi membri din familia ei. Departamentul Justiției a descris crimele astfel: „După ce le-a jefuit și le-a împușcat cu un pistol paralizant, Lee a acoperit capetele victimelor cu pungi de plastic, le-a etanșeizat cu bandă adezivă, le-a legat de niște bolovani și le-a aruncat într-un iaz.”

Unii evangheliști conservatori, precum fostul guvernator de Arkansas, Mick Huckabee, și anumiți congresmeni republicani se luptă so elimine pedeapsa capitală. Douăzeci și șapte de congresmeni republicani au promovat proiecte de lege împotriva pedepsei cu moartea.

Ron Paul, vechi libertarian și membru în Camera Reprezentanților, cândva un susținător al pedepsei cu moartea, s-a schimbat după ce a părăsit postul. „Cred că susținerea pedepsei cu moartea este incompatibilă cu libertarianismul și cu conservatorismul tradițional”, a spus Paul în 2013.

Districtul Columbia și alte douăzeci de state au eliminat pedeapsa cu moartea.

Nu este o problemă ușoară. Adevăruri evidente: persoanele închise pe nedrept pot fi eliberate: persoanele executate nu pot fi readuse la viață.

Deci, așa este: o chestiune de viață și de moarte.

Oroarea crimelor pentru care jurații au pronunțat condamnări la moarte depășește cu mult dorința naturală de compasiune – cel puțin pentru cea mai mare parte dintre noi.

Evoluția busolei morale în America și în lumea occidentală în această chestiune are o tendință instabilă și puțin liniștitoare.

Cum privesc pedeapsa cu moartea partizanii ei din America? Oarecum asemănător cu felul în care privesc anarhia, presupusul privilegiu al albilor și înclionarea balanței pentru a pune America pe primul plan.

Potrivit unui sondaj Pew, circa trei sferturi dintre simpatizanții Republicani (77%) sunt favorabili pedesei cu moartea, față de 52% independenți și de 35% Democrați.

Anul trecut, 54% dintre americani erau favorabili pedepsei cu moartea, față de 64% în 2007, arată Pew.

După masacrul care a avut loc anul trecut într-o sinagogă din Pittsburgh, Trump a cerut executarea lui Robert Bowers, care va fi judecat pentru crimele sale. „Când ai crime ca acestea, trebuie să restaurezi pedeapsa cu moartea. Ei (vinovații) trebuie să plătească prețul suprem.”

Majoritatea americanilor încă sunt de acord cu asta.

Astfel încât, cu recunoștință, dar nu cu bucurie, spun: „Deo gratias”.