Probabila revenire a lui Donald Trump în Biroul Oval de la Casa Albă - unii vorbesc de ,,celula ovală’’ - lansează în spațiul public una din cele mai importante dileme din zilele noastre. Este vorba de atitudinea sa față de războiul din Ucraina și continuarea sprijinului pentru Kiev.

Extinzând subiectul, vorbim aici de rolul Americii în procesul complex de apărare a Europei pe care și l-a asumat în urmă cu 80 de ani și menținut în toată această perioadă. Excepție ar fi primul mandat al lui Trump, dar fostul președinte s-a manifestat mai mult declarativ, neavând timp să-și materializeze intențiile privind vechea construcție atlantică. În rândurile de mai jos, voi încerca să explic unele componente și elemente de condiționalitate ale acestei dileme care se vor reflecta asupra existenței noastre viitoare. Subliniez că este vorba despre un scenariu, dar cred eu, bine ancorat în realitate.

Putin, ipocrit și nu prea, când vine vorba despre Trump

Donald Trump nu are idei clare privind politica externă a Americii, iar  în declarațiile sale de până acum - mai ales în cele din campania electorală - fie a ignorat fie a minimalizat marile probleme ale Statelor Unite în străinătate. Narcisismul său - nu vorbim aici de cel personal - este interpretat de comentatorii pesimiști drept sfârșitul susținerii americane pentru Ucraina, aspect care ar avea consecințe catastrofale asupra statelor din estul Europei, din ,,prima linie’’.

De cealaltă parte sunt cei care consideră că modul imprevizibil de manifestare al lui Trump în politica externă - bazat mai mult pe instinct decât pe rațiune sau opiniile celor din jur - amplifică incertitudinea privind acțiunile sale. Dar rezultatul ar putea fi benefic Ucrainei și estului Europei, întrucât fostului președinte nu-i lipsește curajul unei riposte hotărâte în fața acțiunilor Moscovei, lucru care nu s-a întâmplat în mandatul lui Joe Biden. Trump este capabil să-i răspundă lui Putin cu aceeași monedă chiar și atunci când este vorba de amenințări nucleare.

Poate că ipocrizia cu care ne-a obișnuit Vladimir Putin nu era atât de mare atunci când i-a răspuns lui Tucker Carslon că l-ar prefera pe Biden la Casa Albă, după alegerile din noiembrie, de teama imprevizibilului Trump.

Va respecta Trump rigoarea organizațională a NATO?

Obținerea unui nou mandat de către Trump introduce un element de condiționalitate și în legătură cu funcționarea Alianței Nord-Atlantice. Incertitudinea din jurul politicii sale și modul tranzacțional de rezolvare a problemelor se aplică și în cazul NATO, o organizație în care rigoarea este de tip militar, totul fiind previzibil, clar stabilit. Probabil cu Trump nu va mai fi la fel. Încă din primul său mandat nu s-a încadrat în tiparul cu care ne obișnuiseră aproape toți președinții anteriori. Spun ,,aproape’’, pentru că Ronald Reagan s-a distanțat uneori , prin poziția neînduplecată în fața argumentelor militarilor, mai ales când era vorba de Războiul Stelelor. Dar pentru Reagan, apărarea Europei era sfântă. Uniunea Sovietică - Imperiul Răului - trebuia zdrobită cu orice preț.

Am unele dubii în legătură cu ipoteza potrivit căreia, odată ajunși la Casa Albă, Trump și ai lui își vor permite să ignore tradițiile americane și instituțiile create de Statele Unite. Dar dacă își permit?

Un scenariu pe care nu l-aș dori realizabil

Primul pas ar fi reducerea sau chiar anularea ajutoarelor pentru Kiev și identificarea unei soluții a conflictului care să țină seama de condițiile Moscovei, enunțate într-o variantă - să zicem finală - de Putin la MAE rus. Într-un asemenea moment, existența și funcționarea NATO vor fi puse la îndoială deopotrivă de membrii alianței și de inamicii săi. Respectul pentru NATO, pe care Moscova încă îl mai are, s-ar prăbuși iremediabil.

America lui Trump se va poziționa restrictiv în interiorul Alianței lăsând inițiativa europenilor, inclusiv în ceea ce privește sprijinul pentru Ucraina. Eșafodajul defensiv al Uniunii Europene - atât cât este el acum - nu va putea prelua decât o mică parte din sarcinile Alianței. Tot ce nu s-a făcut până azi pentru ca acest eșafodaj să funcționeze la parametri minimi va trebui realizat în mai puțin de un an. Condițiile vor fi dintre cele mai rele. Dincolo de ce mai rămâne din Ucraina se află armata care, cu ajutorul lui Trump, a dictat pacea în est așa cum s-a mai întâmplat în istoria recentă, în 1945. Consecințele le cunoaștem, pe pielea noastră.

 UE trebuie sa-și redimensioneze politica de securitate și apărare

Chiar dacă scenariul de mai sus nu se va aplica în acest mod, cu domnul Trump instalat la Washington, Uniunea Europeană va trebui să-și dedubleze calitatea: rămâne o comunitate economică și politică - în care mai sunt multe de făcut - și în paralel, se transformă într-o alianță de securitate și apărare. Problemele însă nu vor întârzia să apară. Prima dintre ele ar fi candidatura Ucrainei, Georgiei și Moldovei la UE. În puține cuvinte, Trump lasă Europa de izbeliște, iar Putin nu le vrea pe acestea în Uniune. Care Uniune nu mai este doar economică și politică. Probabil, procesul de aderare va fi amînat sine die. Acordurile de securitate semnate de mai multe state membre UE cu Ucraina vor rămâne literă moartă, ca de altfel și parteneriatul de securitate dintre Uniune și Moldova.

Retragerea trumpistă a Americii din Europa și dinamica extensivă a Uniunii Europene spre est ar multiplica, pe termen scurt, riscurile geopolitice pe continent și ne-am trezi într-un nou Război Rece, cu Armata Roșie după o Cortină de Fier, deja existentă. Sper să nu ajungem la un asemenea moment al adevărului, după ce vesta de salvare a Europei a fost fabricată pe durata a 3-4 generații  în America, pe baza unui proiect american.

Concluzii cu trimiteri în istoria mai nouă și mai veche a Europei

Desigur, sunt analiști care își imaginează că Europa Unită va fi la fel de unită și dacă dispare zidul de apărare construit de Statele Unite pe continent. Uită însa că fără acest zid, integrarea europeană ar fi fost un proces destinat eșecului. deși s-au găsit voci - Charles De Gaulle, de exemplu - care perorau împotriva amestecului Washingtonului în ograda europenilor. În anii ‘50, fondatorii Uniunii - trecuți printr-un război iar unii chiar prin două - erau persoane inteligente care au pus interesul european în fața celui național. Treptat, epigonii lor s-au înveșmântat în tratate cu mare conținut demagogic, birocratic, lăsând problemele esențiale - ca securitatea și apărarea - la periferia organizației. Cu un moment de ,,vârf’’ în anii ‘80 - ,,tandemul’’ Mitterrand-Kohl - inteligența lor politică a fost mereu în scădere iar tendința spre ,,național’’, în creștere. Apoi a venit un domn Trump care ne arată că ,,regele e gol’’.

Recentele alegeri pentru Parlamentul European au arătat nivelul de seducție al europenilor în fața naționalismului de orice fel. Dar naționalismul nu unește. Dezbină. Așa s-au născut cele două mari tragedii din secolul trecut care nu par a fi ultimele pe continent. Asta, după ce câteva generații de europeni nu au cunoscut tragedia războiului. De aceea, generația de politicieni din zilele noastre nu știe cum să procedeze pentru a evita o conflagrație, dar mai ales nu știe să se apere. Situația Europei se apropie de cea din 1914 când regii, împărații, președinții europeni nu luaseră parte la vreun război și s-au gândit că ar fi bine să înceapă unul. Prea era lungă pacea europeană. Glumesc desigur, dar gluma e serioasă.