Oricât vi s-ar părea de ciudat, între fostul lider comunist Mihail Gorbaciov și actualul președinte american Donald Trump există o mare asemănare.

Amândoi și-au propus o transformare din temelii a Imperiului cu scopul de a rezolva gravele probleme economice. Gorbaciov a intrat în istorie drept groparul URSS, oare Trump va deveni președintele în timpul căruia SUA pierde poziția de singură superputere a lumii?

Ca să înțelegem exact cum stau lucrurile, dincolo de perdelele de fum ale propagandei, vă invit să citiți cu atenție un amplu citat din cartea „The Great Delusion: Liberal Dreams and International Realities” (Marele Delir. Visurile liberalismul și realitățile internaționale) a politologului și expertului în relații internaționale John Mearsheimer, profesor la Universitatea din Chicago.

„Mulți din Occident, în special în rândul elitelor care se ocupă de politica externă, consideră hegemonia liberală o politică înțeleaptă pe care statele ar trebui să o adopte ca pe o axiomă. Se spune că răspândirea democrației liberale în întreaga lume are un sens bun atât din punct de vedere moral, cât și din punct de vedere strategic. Se crede că este o modalitate excelentă de a proteja drepturile omului, care sunt uneori grav încălcate de statele autoritare. Și, deoarece politica susține că democrațiile liberale nu doresc să meargă în război între ele, această hegemonie liberală oferă în final o formulă pentru depășirea realismului și pentru încurajarea păcii internaționale. (...)

Această înțelepciune convențională este greșită. Marile puteri sunt rareori în măsură să continue o politică externă liberală la scară largă. Atâta timp cât două sau mai multe dintre ele există pe planetă, nu au de ales decât să acorde o atenție deosebită poziției lor în echilibrul global de putere și să acționeze conform principiilor realismului. Marilor puteri le pasă profund de supraviețuirea lor și există întotdeauna pericolul ca într-un sistem bipolar sau multipolar să fie atacate de o altă mare putere.

În aceste condiții, marile puteri liberale își îmbracă în mod regulat comportamentul egoist în retorica liberală. Elitele lor vorbesc ca liberalii și acționează ca realiștii. În cazul în care adoptă politici liberale care sunt în contradicție cu logica realistă, ele ajung invariabil să regrete.

Ocazional, o democrație liberală întâlnește un echilibru de putere atât de favorabil încât este capabilă să dezvolte o hegemonie liberală. Această situație este cel mai probabil să apară într-o lume unipolară, în care singura mare putere nu are motive să se îngrijoreze că va fi atacată. Atunci, singurul pol liberal va abandona aproape întotdeauna realismul și va adopta o politică externă liberală. (...) Deoarece liberalismul are în centru conceptul de drepturi inalienabile sau naturale, liberalii angajați sunt profund îngrijorați practic de drepturile fiecărui individ de pe planetă. Această logică universalistă creează un stimulent puternic pentru statele liberale să se implice în afacerile țărilor care încalcă grav drepturile cetățenilor lor.

Pentru a face un pas mai departe, cea mai bună modalitate de a se asigura că drepturile oamenilor nu sunt încălcate este ca aceștia să trăiască într-o democrație liberală. Această logică conduce direct la o politică activă de schimbare a regimurilor, în care obiectivul fundamental este să răstoarne autocrațiile și să pună democrații liberale în locul lor. Liberalii nu se sustrag de la această sarcină, mai ales pentru că, de multe ori, au mare încredere în capacitatea  lor de a face inginerie socială atât acasă, cât și în străinătate.

Crearea unei lumi populate de democrații liberale este, de asemenea, considerată a fi o formulă de pace internatională. În ciuda acestui entuziasm, hegemonia liberală nu își va atinge obiectivele, iar eșecul său va veni inevitabil cu costuri uriașe. Este probabil ca statul liberal să se implice în războaie interminabile, care, în loc să reducă, vor crește nivelul conflictelor din politica internațională și, astfel, vor agrava problemele și vor determina o proliferare a terorismului

Mai mult decât atât, comportamentul militarist al statului este aproape sigur că va sfârși prin a-și amenința propriile valori liberale. Liberalismul din străinătate duce la iliberalism acasă. În cele din urmă, chiar dacă statul liberal și-ar atinge scopurile - răspândirea democrației aproape și departe, încurajarea relațiilor economice și crearea de instituții internaționale - nu ar produce pace”.

Dacă privim istoria Statelor Unite ale Americii, după prăbușirea Uniunii Sovietice, teoria lui John Mearsheimer pare să se potrivească.

În numele democrației liberale, Statele Unite au răsturnat  guverne, s-au amestecat în treburile altor țări și au determinat o agravare a situației internaționale prin conflicte fără sfârșit și proliferarea terorismului și a resentimentelor împotriva SUA. Ordinea liberală impusă și sponsorizată de americani a rezistat mai ales pentru că Statele Unite au fost de acord să exporte în permanență bogăție și să întrețină o armată imensă pe aproape toate teatrele de război din lume.

Pe plan intern, această generozitate a fost, însă, destul de costisitoare pentru clasele sărace. Mai mult, din punct de vedere al echilibrului economic și geostrategic, SUA s-au văzut în situația de a asista la creșterea puterii unor inamici istorici precum Rusia (din punct de vedere militar) și China (din punct de vedere economic). Ajuns la putere, Trump a încercat să scoată SUA din războaiele fără orizont (permițând Moscovei să preia inițiativa în diverse părți ale lumii) și s-a concentrat pe războiul economic cu China. Care va fi rezultatul acestei politici, e greu de spus. Deocamdată, asistăm la naștere unei lumi multipolare care amenință să înlocuiască hegemonia americană.

Nu numai Rusia și China refuză să recunoască primatul american, ci și Uniunea Europeană. Va reuși Bruxelles-ul să se substituie SUA în calitate de superputere a democrației liberale? Într-un interviu acordat jurnaliștilor de la ilgiornale.it.

John Mearsheimer susține că, deși progresiștii (care favorizează viziunea lor post-modernistă) încearcă prin toate mijloacele să delegitimizeze naționalismul cu argumente superficiale, prezentându-l drept un șovinism exclusiv și rasist, naționalismul „a avut cel mai mare impact al său asupra suveranității în afara Europei, unde „a contribuit la facilitarea decolonizării în secolul XX, concentrând o mare atenție asupra principiilor autodeterminării și neintervenției. Mai precis, a demonstrat lipsa de legitimitate a imperiilor.

Nu este surprinzător, spune Mearsheimer, faptul că “țările care au fost cândva victime ale imperialismului european susțin astăzi conceptul de suveranitate”. Cu alte cuvinte, încercarea UE de a se constitui ca pol de putere independent (cu forțe proprii, prin cooptarea Rusiei sau alianța cu China) va fi contrată puternic de americani.

Și nu e vorba aici doar de sancțiuni economice legate de Nord Stream 2 sau Huawei, ci de sprijinul pe care SUA îl va da țărilor din Grupul de la Visegrad sau unor alte forme de colaborare, precum Inițiativa celor Trei Mări. Poate zilele hegemoniei americane se apropie de sfârșit, dar Uniunea Europeană e departe de a câștiga partida. Dimpotrivă, încercarea de a construi un Imperiu liberal ar putea avea ca efect, până la urmă, integrarea forțată a Europei în sfera de influență a Statelor Unite sau, de ce nu, a Chinei.