Evenimentul Zilei > EVZ Special > Trista poveste a „Americanului” de la Canal, executat nevinovat de comuniști (I)
Trista poveste a „Americanului” de la Canal, executat nevinovat de comuniști (I)

Trista poveste a „Americanului” de la Canal, executat nevinovat de comuniști (I)

La Canal, i se spunea „Americanul”. Sau „Colorado”. A fost executat împreună cu alți doi colegi de suferință, după un proces stalinist din anii ’50

AUTOR:  Radu Petrescu-Muscel, membru AFDR, Fundația Culturală „Memoria”

Motto:

„Noi suntem din altă lume şi, orice facem, regimului i se pare că noi suntem contra.”

(Aurel Rozei-Rosenberg)

De regulă, prin procese de tip stalinist, aşa-numitele “procesespectacol”, înţelegem procesele intentate liderilor opoziţiei încolţite (Nikola Petcov în Bulgaria, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache în România – n.a.) sau unor conducători ai Partidului Comunist însuşi, „canibalizaţi” de proprii lor camarazi, la sugestia “tătucului” Stalin.

În primii ani postbelici, în principal din cauza conflictului Stalin-Tito, o pletoră de astfel de procese staliniste, de fapt “răfuieli interne” soldate cu execuții, au fost declanșate în țările de “democrație populară”: Koçi Xoxe în Albania, László Rajk în Ungaria, Traicio Kostov în Bulgaria, Rudolf Slasky şi Vladimir Clementis în Cehoslovacia, Lucrețiu Pătrășcanu în România (arestat primul, în martie 1948, dar executat abia la 17 aprilie 1954, adică după moartea lui Stalin – reabilitat de Ceaușescu pentru a se debarasa de Alexandru Drăghici, pe baza hotărârii Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, reabilitare consfinţită de sentinţa de achitare emisă de Tribunalul Suprem la 28 mai 1968).


FOTO; Aurel Rozei-Rosenberg și Nicolae Vasilescu- Colorado



Epurare cu mănuși

În Polonia s-a lucrat mai cu mânuși, Wladislaw Gomulka fiind arestat în perioada 1951-1955. L-au salvat ezitările lui Bierut și dispariția fizică a lui Stalin. Iar în Germania, Walter Ulbricht s-a debarasat de Wolfgang Harich și Walter Janka, foști propagandiști, condamnați la 10, respectiv 5 ani de închisoare.

E momentul să onorăm memoria unui alt tip de victime ale regimului totalitar de timp comunist din România, despre care s-a vorbit şi s-a scris mai puţin. Cele din procesul primului lot de ingineri şi muncitori de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, soldat cu cinci condamnări la moarte (trei execuții), după un tipic proces stalinist.

Arestările se făceau după nevoia de forță de muncă a Canalului

Îndemnat de Stalin să lichideze rapid opoziţia, indiferent cum, Gheorghiu- Dej şi-a zis că poate intra în istorie finalizând proiectul ambiţios antamat în anii ’30 cu un consorţiu britanic (Sir Alexander Gibb) şi început sub Antonescu: Canalul Dunăre- Marea Neagră şi un port militar.

Directorul general urma să fie profesorul Cristea Mateescu, creatorul școlii românești de hidrotehnică. Dej i-a invitat la discuţii pe Mateescu, însoţit de Aurel Rozei, inginer cu studii în Franţa. Mateescu, necomplexat, a arătat că România nu are resursele necesare (utilaje, forţă de muncă specializată) pentru finalizarea rapidă a unui proiect de nivel european, existând riscul eşecului personal şi compromiterea socialismului.

„Construim fără burghezie și împotriva burgheziei”

În mai 1949, la sugestia lui Stalin, interesat, printre altele, nu numai de valorificarea unor utilaje „obosite” la lucrări gigantice de pe teritoriul URSS, ci şi de o viitoare bază secretă de submarine, conducerea de partid a decis începerea lucrărilor la acest proiect, parte integrantă a „programului de reconstrucţie economică a ţării şi de construire a socialismului”, cu ajutorul specialiştilor sovietici.

Înainte de 23 august 1949, Ana Pauker a declarat: „Construim fără burghezie și împotriva burgheziei”. Direcţia generală a lucrărilor Canalului Dunăre- Marea Neagră) era subordonată Consiliului de miniştri. Primul director general al Direcţiei generale a Canalului, cu rang de ministru, a fost numit, în septembrie 1949, muncitorul agricol Gheorghe Hossu, urmat de inginerul Mayer Günberg (1951-1952) şi de Vasile Posteucă (1952-1953), spionul sovietic Mișa Povstanschi, infiltrat la 23 august 1944 în Comandamentul gardă al formaţiunilor de luptă patriotică, iar inginerul A. Becin conducea grupul de experţi sovietici.

Resursa umană

Resursa umană era constituită din: 1) personal civil recrutat din întreaga țară, 2) militari în termen (constructori și servicii de pază) și 3) deținuți drept comun și deținuți politici (condamnați sau cu pedepse administrative). Deşi salariile de care beneficia personalul civil erau foarte mari, raportate la media pe ţară, condiţiile grele de muncă au impus o rocadă: ponderea deţinuţilor, de la circa 20% în septembrie 1949, ajunsese la peste 80% în noiembrie 1952.

Totul, conform principiului marxist, adică “după nevoi”. „Arestările se făceau după nevoile Canalului și nu după vina anumitor elemente dușmănoase“, se arată în declaraţia din 16 martie 1968 a col. Ilie Bădică, directorul Unităţilor de muncă în perioada 1950-1953.

Lucrările avansau greu, cu costuri enorme şi multe victime, Partidul a înţeles că şansele finalizării sunt mici, dar n-a îndrăznit să ia o decizie, aştept „miracolul”: murind Stalin la 5 martie 1953, au ţinut un pic de doliu, iar la 18 iulie au „îngropat” proiectul printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri secretă.

„Delfinul” Ceaușescu le-a reluat în 1976, pe baza altui proiect, tăind panglica la 26 mai 1984. Fără ajutor sovietic, dar și fără bază secretă de submarine!

„Binecuvântat” de Stalin, şi ca să nu creadă lumea în eşecul noii orânduiri sociale, Dej identifică în 1952– debarasându-se simultan de “aripa moscovită” din partid – că vinovată este intelectualitatea tehnică.

“Aripa moscovită” (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu) l-a ajutat iniţial să-l elimine pe Lucrețiu Pătrășcanu, fost ministru de Justiţie, un potenţial concurent. Urmează ceilalţi. În mai-iunie 1952 îl trece pe linie moartă Vasile Luca (vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru de Finanţe între 1947-1952).

Criticat ca deviaţionist, apoi arestat, judecat şi condamnat la moarte, prin sentinţa nr. 180 din 8 octombrie 1954, a Colegiului militar al Tribunalului Suprem pentru „subminarea economiei naţionale” (unde am mai auzit asta?) şi „activitate intensă împotriva clasei muncitoare”.

Acuzațiile aduse lui Vasile Luca

Prezidiul Marii Adunări Naționale îi comută pedeapsa în muncă silnică pe viață și moare la Aiud, la 27 iulie 1963. Fusese vinovat, printre altele, de “numirea unor sabotori şi alte elemente ostile în sectorul financiar- bancar, vizând în mod deliberat întârzierea dezvoltării industriei grele”, dar şi de „favorizarea chiaburilor şi a micilor capitalişti”.

Cu Luca au fost arestați Alexandru Iacob, ministrul său adjunct și Dumitru Cernicica, președintele Comitetului de stat pentru prețuri. Iacob și Cernicica supravieţuiesc închisorilor (Cernicica, în perioada 1992-2004, a locuit în America!), iar în septembrie 1968, împreună cu ghinionistul Luca, sunt reabilitaţi de Tribunalul Suprem prin decizia nr. 29/1968, care casează sentinţa iniţială şi îi achită de orice penalitate.

Moartea Anei Pauker a trecut neobservată

Ana Pauker, vicepreședinte al Consiliului de miniștri, este demisă din funcția de ministru de Externe la 10 iulie 1952, pierde orice poziție în partid, iar moartea sa, la 3 iunie 1960, trece neobservată.

La Plenara din 28 mai 1952, Dej scapă şi de Teohari Georgescu, fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne. Arestat în februarie 1953 şi în aprilie 1955, reabilitat abia în 1968. L-a înlocuit rapid cu servilul Alexandru Drăghici, adjunct la Interne, care preia în septembrie şi funcţia de ministru al Securităţii Statului.

Judecați în zeghe și cu ochelari de tablă

Este momentul în care „victoriosul” Dej, responsabil pe linie de partid şi de stat de bunul mers al lucrărilor la Canal, ia decizia ca Securitatea să se ocupe de „sabotori”.

Ulterior, acuzând abuzurile epocii dejiste şi ca să scape de incomodul Drăghici, Ceaușescu impune formarea unei comisii de anchetă (Gheorghe Stoica, Vasile Patilineț, Nicolae Guină și Ion Popescu–Puțuri), consiliată de ministul de interne Ion Stănescu.

Obstrucțiile sovieticilor

Depoziția din 1968 a lui Maximilian Vardan, șeful Direcției a II-a Contrasabotaj din Securitatea Statului, este concludentă:

„Conducerea Canalului, care nu are acces la planurile sovieticilor, aceştia refuzând să le dea, acoperă grave deficienţe de proiectare, printre altele porţiunea de nisip apţian a cărui betonare ar costa cât încă un Canal […] s-a început pe bază de documentaţii incomplete şi greşite.”

Obstrucţii clare făcute de sovietici, menite să amplifice dificultăţile cu care se confruntau românii. Nemulțumit de obiectivitate, Drăghici îl destituie și merge personal la fața locului în vara anului 1952 pentru impulsionarea anchetei ordonate de Dej, prin Chișinevschi și urmărită prin Posteucă.Prin “metode specifice”, de la verificarea dosarelor de cadre, până la instaurarea unei atmosfere de teroare şi suspiciune totală pe şantiere, concentrând la faţa locului echipe de anchetatori versaţi din întreaga ţară, Securitatea însăilează un complot pus la cale de „sabotori şi diversionişti”, formând două loturi de acuzaţi (inginerul Gheorghe Crăciun, fratele cunoscutei activiste de partid Constanţa Crăciun, a intrat în al doilea lot, pentru diminuarea efectului).

Brutalizați

Primul lot includea opt ingineri și doi muncitori, arestați în noaptea de 30 iulie 1952 și anchetați cu sălbăticie, apoi judecați – în zeghe şi cu ochelari de tablă la ochi în permanenţă – în clubul muncitoresc de la Poarta Albă, în intervalul 29 august (vineri) – 1 septembrie (luni) de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, deplasat la faţa locului, asistat fiind de un tribunal al poporului format din 12 juraţi.

Prin sentința nr. 1 din 1 septembrie 1952, inginerii Aurel Rozei-Rosenberg, Vasilescu Nicolae zis Colorado, Petre Cernătescu și Georgescu Gheorghe-Topazlău, împreună cu mecanicul de locomotivă Dumitru Nichita, au fost condamnați la moarte pentru crimă de „sabotare a propășirii economiei naționale a R.P.R.” (art. 3 din Decretul nr. 199/1950).

Dintre aceştia, Nicolae Vasilescu zis Colorado şi Nichita Dumitru au mai fost condamnaţi şi la 25 de ani de muncă silnică pentru crimă de „ameninţare a păcii popoarelor” (art. 2 din Legea nr. 9/1950) şi la 10 ani de închisoare corecţională pentru delictul de „încercări de agitaţie” (art. 327, alin. 5, Cod Penal), urmând să execute pedeapsa cea mai grea. Adică execuţia!

Ceilalți au primit pedepse între 20 de ani de muncă silnică și muncă silnică pe viață. Colegiul militar al Tribunalului Suprem al R.P.R., judecând recursurile sabotorilor de la Canalul Dunăre- Marea neagră, condamnaţi la moarte de către Tribunalul Teritorial Bucureşti a pronunţat decizia nr. 27 din 4 octombrie 1952, respingând recursurile

Procesul-spectacol a avut o regie odioasă

După primirea cererilor de graţiere, prezidiul Marii Adunări Naţionale a comunicat Ministerului Justiţiei, la 10 octombrie 1952, aprobarea comutării pedepsei cu moartea în muncă silnică pe viaţă pentru Gheorghe Georgescu-Topazlău şi Petre Cernătescu şi respingerea cererilor de grațiere pentru Nicolae Vasilescu zis Colorado, Aurel Rozei-Rosenberg și Dumitru Nichita.

Înfierați cu mânie proletară

Conform raportului medicului-legist, sentința a fost executată la 14 octombrie 1952, orele 0.3 (sic!).

Actul de acuzare respectă pe de-a întregul „clişeele” de politică internă şi externă valabile în perioada „caldă” a Războiului rece de la sfârşitul anilor ‘40 – începutul anilor ’50: „Galeria odioşilor criminali imperialişti şi titoişti se complectează (sic!) cu figurile bandiţilor din interiorul ţării de teapa lui Vasilescu- Colorado, Cernătescu, Rozei, Ciorapciu, Topazlău şi ceilalţi acuzaţi. Puțini și netrebnici, aceste lepădături ale societății, punându-și speranțele în război, propagau războiul aducător de jale și lacrimi, de sărăcie, ruină și moarte.”


FOTO; Comuniștii au scos și o carte pe tema ”sabotorilor și diversioniștilor” de la Canal



Simulacru

În Clubul muncitoresc de la Poarta Albă se aflau sute de muncitori, tehnicieni, ingineri de la toate şantierele Canalului şi din întreprinderile dobrogene, cu agitatori care periodic strigau lozinci („Trăiască tovarăşul Gheorghe Gheorghiu- Dej!”, „Moarte bandiţilor!”, „Moarte sabotorilor!”, etc.).

În faţă, o masă lungă, acoperită cu pânză roşie, iar pe peretele din spate, la loc de cinste portretele lui Stalin şi Gheorghiu- dej. La masă se aflau cei 12 jurați și șefii muncitorilor pe linie de partid și sindicat. Pe laterale, completul de judecată al Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, format din faimosul general-maior de justiţie Alexandru Petrescu (preşedinte), lt. col. Cociş Gheorghe şi cpt. de rangul II Baciu Teodor (membri). Maiorul de Justiţie Teodorescu Ovidiu, procuror militar, a susţinut rechizitoriul.

Apărarea era numită din oficiu de către Colegiul superior de avocaţi. Celor aproape o mie de oameni din clubul muncitoresc li se alătură, afară, o altă mie de persoane, care ascultau dezbaterile la megafoanele de pe camioane-platformă.

Semnificativă este regia la care s-au dedat organele de partid. Întâi repetiția prealabilă, la Teatrul de Stat din Constanța, cu ședințe ținute pe 5 și 6 august 1952, între orele 18-24, cu membrii asociației inginerilor și tehnicienilor de pe întreg Canalul.

Participanţii „dresaţi” urmau să demaşte „duşmanii poporului” şi să ceară Tribunalului, încă neconstituit, să îi judece public şi să se obţină, prin presiuni populare, pedeapsa capitală. Pentru ca spectacolul să fie total – pâine şi circ – imediat ce s-a pronunţat sentinţa, a urmat mitingul de satisfacţie, tribuna fiind aceleaşi camioane-platformă, la care au luat cuvântul tot vorbitorii de la repetiţia preliminară.

Câteva exemple de vorbitori: fraţii Gheorghe şi Nicolae Vasu, stahanovişti de la Uzinele „23 august”, respectiv „Mathias Rakosi”, viitori deputaţi; cu titlu anecdotic, strungarul Nicolae Vasu făcea parte din Comisia ARLUS aleasă pentru organizarea serbărilor de 7 noiembrie, alături de „civili” actriţa Lucia Sturdza Bulandra şi compozitorii Ioan Chirescu şi Sabin Drăboi, iar în 1953, cu prilejul Festivalului mondial al tineretului democrat, i-a onorat pe oaspeţi cu un discurs înflăcărat

Evenimentul zilei” va publica partea a doua a articolului dedicat victimelor Canalului Dunăre- Marea Neagră în ediția de sâmbătă, 20 august.