Dacă secolul XIX a fost al luminii și secolul XX al vitezei, veacul în care trăim este cel al informației. Or, în cazul donării de organe, informația trebuie să ajungă la potențialii donatori repede și nealterată. Altfel, se ivesc complicații care pot bloca operația propriu-zisă. Cu alte cuvinte, lipsa accesului la informație sau obstrucția acesteia duce, inevitabil, la pierderea unor organe sau țesuturi absolut necesare unor oameni care au nevoie de ele ca să-și prelungească viața.

Într-un dialog esențial, ce se insinuează dinspre meșter spre ucenic, dinspre medic spre medic sau, de ce nu, dinspre salvator spre salvator, Profesorul Irinel Popescu și doctorul Radu Zamfir, directorul Agenției Naționale de Transplat, coagulează o pledoarie pentru gesturile nobile. Donarea de organe este, fără îndoială, unul dintre ele, un gest de care românii, din fericire, n-au fost niciodată străini.

În acest secol, când transplantul de organe și de țesuturi este una din formele de vârf ale practicii medicale, România se confruntă cu o scădere a numărului de donatori. Poate și pentru faptul că, de foarte multe ori, în jurul transplantului s-au țesut multe legende. Promovarea donării de organe, prin informarea corectă a populației, așa cum spune și Profesorul Irinel Popescu, medicul care a scris prima pagină din istoria transplantului hepatic din România, trebuie susținută. Un demers nobil, căruia Evenimentul Zilei i se alătură.

O nouă misiune pentru chirurgul Radu Zamfir

„În ce mă privește, având în vedere că de fiecare dată vorbesc public despre ultimele noutăți, în diverse domenii de patologie, consider că este o datorie morală ca domeniul de care m-am ocupat, practic, de-a lungul întregii cariere medicale, să informez publicul despre ce se întâmplă în transplant și despre perspectivele pe care le are transplantul românesc de aici înainte. Medicul Radu Zamfir este cunoscut publicului din România ca și chirurg de transplant cu numeroase prelevări de organe la activ, una dintre ele sfârșindu-se în condiții dramatice, un moment foarte greu peste care a reușit să treacă cu bine. Și iată-l în această poziție de mare responsabilitate și de care, sperăm, că se va achita cu bine. La fel ca orice chirurg, doctorul Zamfir e obișnuit să judece în cifre și mai puțin în vorbe. Da, de foarte multe ori, în jurul transplantului s-au țesut multe legende, unele cu conotație pozitivă, altele, din păcate, aducând lucruri inexacte în discuție și avansând multe noțiuni și multe fapte care nu s-au întâmplat. De aceea, cred că cifrele sunt cele care trebuie să vorbească mai întâi și, din câte știu, de aici pleacă doctorul Zamfir în misiunea pe care și-a asumat-o, considerând că cifrele țin loc de multe, multe cuvinte și pot să explice mai bine decât orice frazeologie adevărul și obiectivele pe care și le-a propus”, și-a început Profesorul Irinel Popescu pledoaria pentru viață, în prima emisiune dedicată transplantului de la „Academia de Sănătate”. Un prim episod, din multe ce vor urma, în care reputatul chirurg va explica, alături de adevărații specialiști din domeniu, cum e cu transplantul în România. Cine ar putea s-o facă mai bine?

Aritmetica spiritului

Prof. Irinel Popescu: La ce vă gândiți, ce acțiuni veți întreprinde în viitor așa încât Agenția să-și îndeplinească rolul, așa încât situația din transplant, considerată de toată lumea nesatisfăcătoare, în momentul de față, să revină măcar la ceea ce a fost în urmă cu nu foarte mult timp, și de aici încolo chiar să progreseze.

Dr. Radu Zamfir: Ca să ne menținem aproape de cifre, putem spune că plecăm de la un număr de 65 de donatori pe an, ceea ce e foarte puțin pentru țara noastră. Într-o discuție purtată recent cu niște omologi din Cehia, părerea lor obiectivă era că noi avem un potențial undeva pe la 400 de donatori pe an. Aceasta e cifra reală la care e posibil , în contextul legislativ actual, să ajungem. Iar acest lucru reprezintă o grijă foarte mare pentru noi, deoarece un număr mic de donatori înseamnă mortalitate pe listele de așteptare și oameni care, în așteptarea unui organ, ajung să moară din cauza unor boli terminale. Pentru început, am avut o activitate mai intensă în relația cu Ministerul Sănătății, unde am avut parte de o bună înțelegere, atât din partea Ministerului cât și în mod particular din partea doamnei ministru Sorina Pintea, pentru armonizarea plăților persoanelor coordonatoare intraspitalicești și a Key Donation Person (KDP) care sunt la nivel de spital unde se fac prelevările. Pentru ca acești oameni să fie corect retribuiți și efortul lor să fie cuantificat și răsplătit de o manieră cât se poate de obiectivă. Pentru că e un lucru cunoscut: un donator poate apărea în orice zi, în orice moment al zilei, 7 zile din 7.

Prof. Irinel Popescu: Haideți să vorbim despre rata de consimțământ a populației din România. Pentru că s-a bătut multă monedă pe această temă și cumva, din nefericire, de-a lungul timpului am constata chiar și personal că este primul lucru de care întreabă cineva. Ce să facem ca să convingem populația ca să doneze mai mult. Ori toate estimările, revenind la obsesia cifrelor, arată că această rată a fost destul de ridicată și că s-a menținut relativ constantă, ca atare nu aici era problema. Dar cum privește Agenția, deocamdată, rata de consimțământ a populației și ce credeți că s-ar putea face. Dacă e nevoie să se facă ceva în acest sens.

Dr. Radu Zamfir: Consimțământul e realizat de persoane instruite în acest scop, care au fost aceleași care sunt și în momentul de față. Probabil niște campanii susținute în media ar putea aduce o informare corectă asupra gestului de donare și ar putea face ca mai multe persoane, care puse în ipostaza de a dona, să spună da. Rata de acceptare a donării a scăzut un pic în ultimii doi ani, dar sensibil.

Spitale unde se fac transplanturi ar fi, dar donatorii nu se prea înghesuie

Prof. Irinel Popescu: Populația României a fost întodeauna favorabilă donării de organe. Sigur că unele din relatările negative mediatice au avut, poate, un anumit impact asupra acestei rate de consimțământ, dar nu major. Eu tind să cred că această rată a rămas foarte ridicată, comparativ cu media europeană. Și acum ajungem la pasul următor. Sigur, în momentul în care familia este abordată asteptăm să avem o rată de consimțământ care să fie în raport cu ciferele pe care să le avem și care să crească atunci când în mass media apar relatări favorabile despre transplant și sunt arătate rezultatele transplantului. Până acolo însă, identificarea donatorilor, delararea mortii cerebrale, procesul de selectare a acestora și, ulterior, discuția cu familia constitue niște etape în care sunt implicate aceste două persoane importante în cadrul marilor spitale, deci persoana respnsabilă de procesul de donare, acea KDP, și coordonatorul de transplant. Populația României nu este familiarizată cu aceste două persoane extrem de importante. De aceea, de câte ori se întreabă ce să facem ca populația să doneze, pentru că donarea de organe este un act de supremă generozitate care trebuie încurajat și că nu vom fi niciodată suficient de recunoscători familiilor care acceptă donarea, dar trebuie să știm că înainte de a fi abordată familia și de a se purta discuția legată de consimțământ există aceste etape care revin celor două persoane importante. Sunt toate marile spitale din România incluse în programul național de transplant, există în toate marile spitale din Romania aceste două persoane de care vorbeam si își fac ele activitatea în mod normal? Considerați că activitatea aceasta mai poate suferi îmbunătățiri?

Dr. Radu Zamfir: Sigur că da. În momentul de față avem 39 de unități unde s-a efectuat procedura de acreditare în vederea prelevării de organe și sperăm să extindem cât mai mult rețeaua. Dacă e să ne inspirăm după modelul spaniol, ei având cea mai mare rată de donare în Europa, ar trebui să batem monedă mai mult pe ideea de cultură a donatorului. Și anume pe realizarea unei comisii de transplant în fiecare spital în care se face prelevări de organe. Aceste comisii ar include KDP, coordonatorul de transplant, medicul curant și eventual un neurolog, neurochirurg, persoane care sunt în cunoștință despre noțiunea de moarte cerebrală și donare. Fiecare din aceste comisii ar putea să se întâlnească cu o frecvență lunară, iar în urma acestui fapt să fie analizate lucrurile care au dus la acea rată de donare din acel spital. Iar dacă există îmbunătățiri posibile, ele să fie expuse și discutate în această comisie. De asemenea, coordonatorul de transplant și KDP au un rol activ în identificarea donatorilor, ei pot participa la vizita în ATI a unității spitalicești respective, pentru a identifica eventualii donatori și pentru a urmări evoluția lor.

Posibilă soluție: premierea spitalelor în care se identifică potențialii donatori

Prof. Irinel Popescu: Aș mai putea spune, pentru infomarea populației, că în realitate sunt două cauze majore de moarte cerebrală, și anume traumatismul cranian sever, de cele mai multe or cu distrucție de substanță cerebrală, oricum vizibilă pe tomografia computerizata sau RMN, și accidentul hemoragic cerebral care realizează cam același lucru, distruge fizic creierul. Aceste două categorii de bolnavi, aflați în stare gravă, pe aparate, și având încă puls, tensiune, deci unele din aceste constante fiind menținute, dar fără creier, deci cu creierul în moart cerebrală, sunt cele care ar putea fi identificate precoce, pentru că ar putea fi potențiali donatori de organe. Aș menționa o categorie, cu care nu ne-am confruntat în România, care pare în creștere în alte țări, chiar în Statele Unite, este cea a consumatorilor de droguri, în special a consumatorilor de heroină, care ajung în moarte cerebrală. În urma unor intoxicații acute, fiind vorba despre niște suferințe difuze ale creierului, acolo unde nu este distrus fizic creierul sau nu vizibil pe investigațiile pe care le avem la dispoziție, dar leziunile pe care le suferă sunt ireversibile, de cele mai multe ori acești tineri devin donatori de organe. O categorie mai nou apărută, cumva în creștere, și care creștere e îngrijorătoare la rândul ei, pentru că e greu de acceptat la o populație tânără. Dar acest viciu, acest flagel al societății modene, poate să ducă la asemenea situații. Să revenim la noi în țară. Sunt 39 de spitale acreditate în vederea prelevării de organe, nici măcar toate spitalele județene nu sunt în programul național.

Dr. Radu Zamfir: Sunt câteva care sunt în afara programului sau care s-au retras.

Prof. Irinel Popescu: Exact. Și aici ajung iar la rolul Ministerului Sănătății și la solicitarea de ajutor pe care dvs. o veți susține și o să faceți demersuri în acest sens. În multe țări din lume, ministerul știe să premieze acele spitale în care există preocupare pentru activitatea de donare de organe, pentru această identificare a donatorilor, pentru diagnosticul morții cerebrale, pentru susținerea coordonatorilor de transplant care vor aborda familia și așa mai departe. Și există spitale în care nu există un astfel de interes.

Ministerul Sănătății este singurul care poate să premieze spitalele care susțin și promovează activitatea de transplant. Mai ales că uneori sunt lucruri care încalcă regulamentul de funcționare al unui mare spital, să știe să sancționeze acele spitale în care nu numai că nu există astfel de preocupări, da chiar obstrucționează o activitate care este utilă semenilor noștri și întregului sistem de sănătate. V-ați gândit cumva la un astfel de set de masuri.

Dr. Radu Zamfir: Sigur, acest tip de măsuri pot fi realizate cu un set de modificări legislative în spate sau cu niște indicații clare din parte Ministerului Sănătății care, nu neapărat să le oblige, ci să le motiveze pe acele centre ce nu sunt încă în programul de transplant, să intre. De asemenea, revin un pic la acea comisie de transplant, lucrurile nu sunt neapărat legate de identitatea donatorilor. Dar știm prea bine că, odată cu instalarea morții cerebrale, organismul intră într-o vrie cu modificări ale constantelor, cu foarte multe lucruri asupra cărora trebuie intervenit pentru a menține donatorul într-o condiție bună și propice pentru prelevarea organelor. De aceea contează foarte mult și mobilizarea coordonatorului, a KDP, pentru identificarea morții cerebrale până la etapa prelevării. Pentu că, pe măsura trecerii timpului, acele organe pot deveni inadecvate transplantării.

Unde se pierd donatorii?

Prof. Irinel Popescu: Deci iată câte etape trebuiesc parcurse în mod corect înainte de a se ajunge la prelevarea de organe și câte detalii contează în creșterea numărului de donatori reali. Pentru că ați vorbit despre această cultură a donatorului de organe în marile spitale, cunoașteți vreun exemplu, pe care eu aș spune că îl cunosc personal, dar aș vrea, mai ales că v-ați deplasat de multe ori în procesul de prelevări, un exemplu de astfel de spital în care cultura donatorului e deja implementată, că există și ca ar putea fi și un model pentru celelalte spitale.

Dr. Radu Zamfir: Primele exemple care îmi vin în minte sunt spitalul din Oradea și Spitalul Floreasca.

Prof. Irinel Popescu: Categoric, eu mă gândisem la Oradea. Floreasca este un mare spital și acolo activitatea este atât de complexă, încât activitatea specifică donării de organe pare că se pierde prin multiple alte sarcini al acestui mare spital al Bucureștiului și al României. Dar Spitalul Judetean Oradea poate fi un model în care cultura donatorului este, într-adevăr, implementată și în care orice salariat al acelui spital știe ce e acela un donator de organe.

Dr. Radu Zamfir: Pornind de la ideea că omul sfințește locul, la Oradea avem parte de o persoană foarte implicată, doamna dr. Carmen Pantiș.

Prof. Irinel Popescu: Da, am insistat pe acest model pentru că este un model la care au acces toți ceilalți coordonatori de transplant sau KDP din marile spitale ale României și care pot beneficia de experiența acumulată în spitalul din Oradea . Această experiență este reproductibilă, acest model este reproductibil. Și, revenind la cauzele numărului mic de donatori, se vede că nu atitudinea populației e factorul principal. Se vede și din faptul că donatorii provin, dacă ne uităm de-a lungul anilor, în mare parte, cam de la aceleași spitale, care sunt vreo cinci-șase-șapte, în sfârșit… Și în care, această cultură a donatorului este implementată, în care persoanele respective, responsabile de donare și conducerea spitalului susțin și promovează activitatea de transplant și din care vin, desigur, donatorii rețelei naționale de transplant. De aceea, subliniez incă o dată că spitalelor le revine un mare rol în creșterea numărului de donatori. Iar activitatea unora dintre aceste spitale, sau mai bine - zis lipsa de activitate, explică iarăși, în bună măsură, scăderea numărului de donatori din ultimul timp. Cu aceste persoane v-ați propus să vă întâlniți, să organizați întâlniri periodice?

Dr. Radu Zamfir: Da, avem în plan acest lucru. Pentru că numai prin prezentarea expertizei fiecărui specialist care are ceva de spus în materie de coordonare și împărtășirea acestei expertize cu ceilalți, poate face ca informația să circule liber. Deasemenea, este păcat că numai în anumite spitale sunt donatori și în alte nu, pentru că patologia, până la urmă, în aceste spitale e uniformă. Practic, sunt aceiași pacienți, care au acele afecțiuni, în același procent.

Prof. Irinel Popescu: De-a lungul timpului, cei avizați au insistat asupra acestor detalii care țin de activitatea din spital: și anume, că aici se pierd donatorii. Și nu neaparat din cauza unei atitudini negative a populației față de subiect, care nu se va înregistra niciodată în România. Cunoaștem bine populația Romaniei și atitudiniea față de donarea de organe. O atitudine susținută, dealtfel, și de Biserica Ortodoxă Română și de mass-media, care, de-a lungul timpului, a contribuit foarte mult la creșterea numărului de donatori.

S-a vorbit mult de o nouă lege a transplantului. Sigur, orice lege este perfectibilă, nu există lege care să nu fie îmbunătățită. În același timp, poate sunt puncte care credeți că pot fi schimbate. Referitor la consimțământul prezumat, care a și iscat dezbateri furtunoase la noi, România e printre ultimele țări europene, dacă nu ultima, care nu l-a introdus. Ar schimba ceva introducerea lui?

Dr. Radu Zamfir: Trecerea de la consimțământul informat la cel prezumat ar aduce cu siguranță un plus de donatori. Poate că, la noi, societatea nu a fost pregătită, dar, ca o etapă intermediară, ar fi utilă înscrierea în registrul de donatori în viață. Orice om, pe perioada vieții, mergând la un notar, poate declara că e de acord să se preleveze organele lui, după ce decedează. Înscrierea ar însemna că omul respectiv dă dovadă de înțelegerea profunzimii actului de donare, ceea ce, fără doar și poate, ar însemna un plus de donatori. Țările din jur care au trecut la acest sistem au înregistrat o creștere semnificativă a numărului de donatori. Mai sunt detalii legislative care pot fi armonizate, aș putea da exemplul unui deținut care a intrat în moarte cerebrală și pentru care legea a împiedicat prelevarea organelor atât timp cât el era sub jurisdicția Ministerului de Interne. Dar acestea sunt detalii care, cu siguranță, pot fi puse la punct pentru a face lucrurile să intre în linie dreaptă și pentru noi, pentru a crește numărul de donatori.

Oricât de bine ar folosi chirurgul bisturiul, pixul legislativ e în mâna altora

Prof. Irinel Popescu: Vă mai gândiți si la alte modificări legislative?

Dr. Radu Zamfir: Deocamdată, legea se află la Ministerul Sănătății, pentru a fi analizată, urmând ulterior să avem o formă finită și care să fie mai bună decât cea care este în momentul de față.

Prof. Irinel Popescu: A fost avansată ideea unei anumite lipse de transparență privind programul național de transplant, în special de alocarea organelor. Aici au fost și o serie de discuții. Aș spune că sunt două paliere în ceea ce privește alocarea organelor: una este alocarea organelor la nivel național, într-un centru sau altul, în funcție de locul în care se află donatorul, și de niste reguli stabilite. Apoi, odată ajuns la nivelul centrului respectiv, trebuie stabilit cui îi va fi transplantat acel organ, fiind o decizie locală a acelui centru. În prima din aceste etape, un anumit rol îi revine ANT. Dar aici aș vrea să clarificăm niște lucruri. În ce constă rolul Agenției, în linii mari care sunt actualele reguli și dacă vă gândiți să schimbați ceva sau dacă veți aborda această problemă cu viitorul Consiliu Științific.

Dr. Radu Zamfir: În momentul de față, alocarea organelor se face prin anunțarea existenței unui donator la nivelul Agenției, de către spitalul unde urmează să se efectueze donarea. Membrii Consiliului Științific, respectiv șefii de program, stabilesc de comun acord alocarea organelor respective. Criteriile sunt unitare pentru oricare tip de organ.

Prof. Irinel Popescu: Membrii Consiliului Științific au stabilit criteriile pe baza cărora s-a realizat un ordin de ministru în acest sens. La un moment dat s-a lansat ideea elucubrantă că un singur om hotăra unde se duc organele. Ori acesta nu avea niciun fel de atribuții. A fost una dintre cele mai mari aberații lansate în jurul transplantului de-a lungul timpului. Mă întreb și de ce.

Aceste reguli au fost stabilite: de exemplu, rinichii de pe teritoriul Transilvaniei merg la Cluj, cei din Oltenia, Muntenia, Dobrogea ajung la București, cei de pe teritoriul Moldovei se duc unul la Iași, altul la București etc. Aceleași reguli sunt stabilite și în cazul ficatului, unde acum există mai multe centre de transplant. În cazul plămânului, fiind un singur centru, dar acesta neavând întotdeauna primitor, există cooperarea cu EuroTransplant. Sunt reguli clare. În momentul când se identifică un donator și familia și-a dat acceptul, se declanșează un întreg proces ale cărui principii sunt clare și stabilite anterior.

Dr. Radu Zamfir: Aceste principii sunt conforme cu principiile de alocare de la nivel mondial.