Chișinău. Pascal Bruckner are un excelent eseu după căderea Cortinei de Fier, în care vorbește despre ceea ce el numește melancolia democrației și cum să trăiești fără dușmani.

După 50 de ani nu mai exista URSS. Plecat de la o tiradă de sorginte sovietică – celebru citat al lui Mihail Gorbaciov către învingătorii Războiului Rece, „Am să vă fac cel mai mare rău: am să vă las fără dușman”- Bruckner nu marșează pe abordarea rusă că NATO trebuie desființat pentru că nu mai există Tratatul de la Varșovia să i se opună, dar subliniază că, după ce lichidează urmările conflictului vechi și memoria dușmanului, după ce dă toată vina pe răposat (mortul e totdeauna și pentru toate vinovat) începe nașterea bătăliilor interne, a blamului și vinelor în interiorul victorioșilor.

Așa aștepta Gorbaciov și Kremlinul rus ulterior să se întâmple și cu Occidentul, cu lumea liberal-democrată, să intre în trepidație și în descompunere, să se formeze tabere și rupturi, rivalități și noi conflicte. Nu s-a întâmplat, însă, până la renașterea Rusiei, după adoptarea doctrinei Putin 2003, și explozia prețurilor la petrol și gaz, din anii 2005-2008, nu se va întâmpla nici azi, pe divergențele transatlantice de după venirea lui Trump, nici pe certurile de peste Mânecă, în eventualitatea unui Brexit, pentru că aici Occidentul este unit de principii și valori comune.

Mutatis mutandis, în Republica Moldova, Oligarhul a fugit, revoluția a învins, și da, guvernarea actuală, iar guvernul majoritar pro-european Maia Sandu și majoritatea cu pro-rușii din PSRM trebuie să gestioneze afacerile țării. Să aducă bani, să plătească pensii și salarii, să plătească facturi. Fără să fie împiedicați de nimeni.

După ce își epuizează perioada de răzbunări personale, individuale și colective, după ce dă vina pe Oligarh și regimul care a fost, după ce dărâmă toate instituțiile și schimbă oamenii - mai dând o halcă sub controlul Moscovei și a reprezentanților săi pe teren - socialiștii pro-ruși ai lui Dodon, vor trebui chiar să guverneze.

Și, ghici ce, fără alegeri anticipate, pentru că Curtea Constituțională a informat – oare cum? – propriile sale hotărâri. Dar mai contează? Prima problemă majoră a actualei majorități și actuale coaliții, cât încă nu s-au luat de păr și nu au început ciocnirile majore, este să arate că democrația a învins, cu adevărat, dar mai ales că poate să dăinuie, măcar formal, și statul de drept, și europenismul. Iar aici lucrurile sunt mult mai complicate.

Sistemul instituțional și normativ trebuie să aibă o continuitate și o predictibilitate. Și în asta constă statul de drept, nu numai în justiție independentă și stabilitatea sistemului juridic și a hotărârilor judecătorești. Schimbările trebuie făcute pe lege, nu revoluționar și cu voluntarism excesiv. Nu poți mătura un stat, instituții și un sistem normativ peste noapte pentru că riscul e ca, în viitor, să vină altcineva și să o facă la fel.

E și o problemă de legitimitate a regimului democratic nou instalat ca aceste legi să fie respectate în orice caz. De aceea sunt perfect de acord cu Maia Sandu, că retragerea / anularea hotărârilor Curții Constituționale e un barbarism juridic. Că judecătorii trebuie să plece pentru că nu știu carte, și trebuie înlocuiți cu profesioniști, nu cu politruci. Iar Hotărârile Curții Constituționale trebuie respectate și aplicate.

Juriștii nu trebuie să caute lucruri neclare și nesigure, contestabile sau fără precedent, ci extrem de concrete și clare, fără hibe. Nu creativitate și chichițe avocățești, ci soluții constituționale serioase. Nu voluntarisme și forțări revoluționare, ci soluții de continuitate care garantează statul de drept. Dacă nu, democrația e șchioapă, ca și legitimitățile noii puteri. Soluția cea mai simplă și evidentă de ieșire din criza constituțională ar fi exact organizarea alegerilor anticipate. La 6 septembrie.

După legea în vigoare. Aceasta ar legitima pe toată lumea, administrarea alegerilor s-ar face de către actualul guvern, care s-ar considera interimar, care-taker, eventual cu Premierul dându-și demisia din cauza iregularității reținută de Curtea Constituțională a votării sale. Dar rămâne guvern interimar pentru a evita vidul de putere și pentru a organiza alegerile. Ar fi și avantajos, în contextul curent, în care PSRM și ACUM ar avea câștig de cauză.

Chiar și în votul uninominal. E adevărat, după noi alegeri, pro-rușii de la PSRM ar putea prelua pe deplin conducerea statului Republica Moldova. Firește că nu se va întâmpla așa. Negocierile de culise făcute în alte capitale, pentru profituri ce nu au legătură cu cetățenii Republicii Moldova(nici cu România sau românismul, din contra) au alt scenariu pregătit, iar guvernul ar trebui să mai dăinuie ceva timp.

E un guvern convenabil, pro-european, cu oameni scuturați, profesioniști, cunoscători în domeniul lor. Un Guvern de vitrină, în spatele căruia se pot face marile afaceri și marile aranjamente fără probleme. Mai mult, un guvern fără chei de control și cu toată zona de securitate dată la ruși. (uitați de azi integrarea în UE, relațiile cu NATO sau unionismele, sunt din visurile trecutului și, eventual, ale unui viitor tot mai îndepărtat).

Oricum, o soluție la criza constituțională trebuie găsită. Cu respectarea Hotărârilor Curții pronunțate – cu excepția vicierii profunde, egală cu anularea lor, dar care presupune alte procese îndelungate, de probare a viciilor de duc la nulitatea absolută. A, și apropo, recomandările Comisiei de la Veneția nu prea ajută, decât dacă oferă tehnic soluția respectării Hotărârilor Curții deja pronunțate.

Ulterior, tema de bază e bătălia pentru europenism: dialogul, negocierea și formula inclusivă de soluționare a situației curente. Soluții convenite consensual.