Prin anii 1920, André Breton și Paul Eluard colecționau cu pasiune aforisme despre poezie. Dintre toate, desigur, cel mai mult le plăceau cele mai șocante și mai fără (aparent) sens.
Nu am putut găsi nici o sursă despre modul în care au dat de cea mai faimoasă formulă din catalogul lor suprarealist: „Poezia este o pipă”. Mă grăbesc să deconsiliez eventualele ambiții hermeneutice în privința acestui aforism. Găsit de cei doi cine știe pe unde, sau poate inventat de vreunul dintre ei, aforismul este înșelător de la bun început, avînd în vede că franțuzescului „pipe” poate avea foarte bine și un sens pornografic, egal îndreptățit cu cel imediat, firesc, decent, banal. În orice caz, Breton și Eluard au tot vînturat formula aceasta, pînă cînd ea a rodit într-un fel neașteptat. În 1929, René Magritte a pictat celebrisimul tablou „Trădarea imaginilor”, în care vedem o pipă sub care scrie „Aceasta nu este o pipă”. Magritte a explicat imediat nedumeriților: „Cine ar îndrăzni să afirme că reprezentarea unei pipe este o pipă? Cine ar putea fuma cu pipa din tabloul meu? Nimeni. Atunci, nu este o pipă!”
Tabloul lui Magritte a devenit, la aproape un secol de la pictarea lui, o imagine iconică a modernității. A generat eseuri filozofice (cel al lui Michel Foucault este, desigur, cel mai cunoscut) și comentarii savante dar și imitații, aluzii ori citări, sfîrșind prin a deveni un adevărat simbol. Dar, „Trădarea imaginilor” nu este un simbol al unui curent estetic, ori al unei epoci, ci este simbolul unei idei sau, mai exact, al unei probleme, iar Magritte exact asta a vrut să fie. „Trădarea imaginilor” este prima meditație explicită a picturii despre relația ei cu cuvintele. În context, avînd în vedere parafraza, tabloul este despre relația picturii cu poezia. În general, epistemic am spune, este despre relația dintre discursul plastic și discursul verbal. Magritte este cel mai important pictor-filozof al secolului trecut. Uneori, ai impresia că este mai mult filozof decît pictor.
Nu în ultimul rînd, „Trădarea imaginilor” este o lovitură dată supra-realismului din interior. Dicționarele de artă îl prezintă pe Magritte ca pe un pictor suprarealist și sînt probe solide în favoarea acestei clasificări. Pictorul Magritte s-a născut cu adevărat după ce cu s-a întîlnit cu pictura lui Giorgio De Chirico, iar jocul neașteptat cu obiectele, dispuse oniric în tablou, îl arată ca pe un suprarealist. Amiciția sa de crez artistic cu Breton și cu Dali (de care s-a apropiat la Paris, în anii de glorie ai mișcării), este, iarăși, un argument al apartenenței sale. Și touși, diferența dintre Magritte și ceilalți (De Chirico, Dali, Tanguy sau Ernst) este frapantă: autorul „Trădării imaginilor” nu practică dicteul inconștient, nu evadează în lumea viselor copilărești/adolescentine, nu salvează „de-neînțelesul” printr-o estetică rafinată, deși este un meseriaș de elită al picturii și, se vede imediat, ar putea-o face cu ușurință. Magritte nu coboară după imagini prodigioase în adîncurile omului, ci se înalță în creierul acestuia, explorînd misterul funcționării sinapselor. Lucrările lui Magritte au o problemă perfect împrejmuibilă în cuvinte, au mereu tensiune filozofică și temperează cu tonuri echilibrate enigmaticul. Lucrările sale pun pe gînduri, nu dau fiori! De altfel, titlurile pe care Magritte le-a dat lucrărilor sale sînt elocvente. Titlurile lui Magritte nu explică și nu caracterizează nimic, ci, de cele mai multe ori, indică natura problemei filozofice pe care tabloul o asumă - ochiul, spunea Magritte, trebuie să gîndească, iar rostul imaginilor este tocmai acesta.
René Magritte (1898 - 1967) a fost, de felul lui, un om liniștit, calm, un adevărat mic burghez valon. S-a căsătorit, cuminte, imediat după ce a terminat armata cu o fată pe care o cunoscuse și o plăcuse încă de cînd avea 15 ani și cu ea va rămîne căsătorit pînă la sfîrșitul vieții. Biografii au încercat să găsească în viața lui momente de ruptură, clipe tragice, trăiri extreme. În afara unei traume de copilărie (cînd avea 12 ani, mama lui s-a sinucis), nu se poate găsi ceva cutremurător pe firul vieții sale, chiar dacă a trecut prin două războaie mondiale și prin intensul Paris interbelic unde a cunoscut fel de fel de oameni și a frecventat fel de fel de găști. Poate așa se și explică de ce, printre artiștii secolului al XX-lea, el este acela care a avut cel mai puternic instinct filozofic. Poți picta ca un nărăvaș, dar nu poți filozofa ca unul. Or, Magritte spune: „Cînd pictez, mă străduiesc mult să găsesc exact acea imagine care poate susține un număr maxim de explicații”. Asta presupune disciplină, căutare, construcție. Magritte ne arată că poți fi genial și fără să fii neapărat nebun. În fond, este posibil ca genialitatea să fie o chestie de curaj și atît. „Valoarea artei este direct legată de puterea ei de a produce o revelație eliberatoare”, spunea Magritte într-un interviu și a luat foarte în serios aceste vorbe, căci arta lui pare a ne arăta că suprema valoare a picturii este tocmai aceea de a ne elibera de sub tirania imaginii. O trădare, nu-i așa?
Recomandările noastre
