Eurofilii vorbesc despre un nivel de ambiție precar, lipsă de viziune și numitorul comun minimal, mai mult simbolism decât fapte, în timp ce euroscepticii sună alarma în jurul Europei, pentru că Franța și Germania se integrează de capul lor, ignorându-i pe propriii cetățeni și pe restul europenilor. Dincolo de zgomot, însă, care e realitatea?
Pentru aceasta, e de ajuns să lecturăm Tratatul, înainte de a lectura ce se spune și se scrie despre Tratat. Evident că e greu, sunt 16 pagini de text, dar pe esență, e vorba despre un acord între două state, care ar fi unul banal dacă nu ar fi vorba despre cele mai importante state ale Europei. În rest, simbolismul e binevenit, ambițiile multiple, dar textul respiră realism și nuanțează în mod avantajos discursul lui Macron de la Sorbona, 2017, proiectul de relansare al Uniunii Europene. Componentele care divid UE au fost eliminate, nuanțate sau împinse, responsabil și realist, spre termene mai lungi.
Practic, Franța și Germania își asumă explicit rolul de motor al Europei, și o fac prin exemplu direct, fără dubii, arătând prin propriul angajament calea pe care propun să dezvolte proiectul european. Cu componenta unei piețe integrate franco-germane, cu reguli comune, cu punerea de acord a politicilor externe, de securitate și apărare, cu un nivel de integrare fără egal. Proiectul este explicit și asumat dirijat împotriva naționaliștilor, euroscepticilor și a extremelor dreaptă și stângă. Și un semnal pentru o epocă post-Brexit în care cele două puteri își asumă concordia și integrarea, nicidecum rivalitatea, polarizarea și ruptura europeană. Și acesta e un bun declanșator pentru relansarea spiralei virtuoase a proiectului european, în sensul invers dezintegrării legăturilor europene.
Tratatul de la Aachen este, pe fond, un tratat bilateral franco-german, care marchează chiar din titlu ideea fundamentală a cooperării și integrării franco-germane. O idee inedită, curajoasă, să vedem cum se pot integra două națiuni, două popoare, doua state, mai mult, două state care au trecut prin războaie aprige și care au dat foc lumii în secolul trecut. Iar asta chiar dacă concretul din prevederi limitează nivelul de ambiție. Însă dă un exemplu al posibilităților de integrare reciprocă a două state care, fiind cele mai importante din Europa, motorul franco-german pro-european și binomul relevant, generează un efect de model, dar lasă și ușa deschisă altor doritori, marcând perspectiva de antrenare mai departe a modelului de integrare, la nivel european. De asemenea, Acordul se situează programatic în spațiul UE și al NATO, nicidecum în contradicție cu acestea.
El vorbește despre ridicarea nivelului relațiilor bilaterale și a oricărui tip de bariere existente, despre convergența economiilor și modelelor sociale, despre apropierea societăților și cetățenilor, obiectivul final al acestei întreprinderi de pionierat, în doi, fiind realizarea împreună cu toți membrii, a unei Uniuni Europene unită, eficace, puternică și suverană. Aici se află și prima controversă din text, care vizează înțelesul conceptului de Europă Suverană, știut fiind că tentativa mai puțin ambițioasă a Tratatului Constituțional a fost respinsă la referendum de Franța și Olanda, în 2005.
Pe aceeași linie, acordul asumă, dar și prezintă acțiuni concrete pentru integrarea politicilor externe, de securitate și apărare, la care adaugă dorința de a realiza cadrul pentru o acțiune autonomă a Europei. Este al doilea concept controversat, neexplicat, fiind vorba fie despre o formulă ce marchează capacitatea militară de a acționa independent, ca nivel de ambiție, sau de o identitate europeană în cadrul NATO. Convergența obiectivelor de securitate și apărare este un deziderat interesant, pentru că el poate sta la baza unui nucleu de acțiune coerentă și coezivă a celor două state. Dar e mai simplu de spus decât de realizat. Inclusivitatea versus căderea în actuala tendință a politicilor de mare putere e greu de regăsit în acord, cu excepția, poate, a ușii deschise altor participanți, dar pe regulile create deja de către Paris și Berlin.
Iar din Armata Europeană – lansată prin celebrul discurs al președintelui francez la Sorbona, în 2017, și menționată în discursurile președintelui Emmanuel Macron și doamnei Cancelar Angela Merkel – a mai rămas doar cultură comună de operare și desfășurări comune de operațiuni, elaborare de programe de apărare comune. Tratatul mai adaugă, la nivelul viziunii, Spațiul comun de libertăți și posibilități, dar și un Spațiu mediatic și cultural comun, cu referire indirectă la doleanțele anterioare legate de construcția unei identități europene mai concretă, de tip statalist – dincolo de principii și valori comune, ca bază a nucleului unei noi identități abstracte europene. Un concept mai vechi, controversat și neclar, ce poate fi legat de referirea anterioară din tratat la suveranitatea europeană și poate fi lesne gândită în legătură cu formula Statelor Unite ale Europei, într-o variantă federală. Aici s-ar afla cheile de boltă ale substratului acordului de la Aachen, care menține ambiguitatea constructivă pe această dimensiune, pentru a evita controversele, chiar dacă aici rezidă și adâncimea și detenta proiectului integrării franco-germane, dacă a fost gândit în acești termeni. Dacă Franța și Germania pot trece peste toate și pot realiza integrarea, o poate face Europa Unită!
De altfel, este menționată și o apropiere a sistemelor de educație comună, învățarea reciprocă a limbilor, o zonă economică franco-germană comună, legislație de afaceri armonizată și o componentă instituțională a acestei integrări, inclusiv un Forum pentru viitorul franco-german. Vedem aici o politică a pașilor mici în această formulă a integrării franco-germane, cu ambiția integrării depline a Europei pe acest model.
