Printre nenumăratele deficite cu care am crescut şi m-am făcut mare (cum ar fi, de pildă, deficitul financiar-bancar... nu mai are rost să detaliez!... sau deficitul de persuasiune, în sensul că nimic nu mă convinge până nu ating eu cu mâna, cu conştiinţa sau cu neuronul, de unde, şi coincidenţa cu patronimul meu!), deci, printre multe alte carenţe, s-a aflat şi deficitul de lapte.
Da, de lapte, ce vă miraţi atâta? Căci, din varii motive biografice – adunate într-un mănunchi de tristeţe – eu am luat contact cu laptele dulce mult mai târziu decât „grupa mea de vârstă”. Iar atunci, îmi amintesc (fiindcă dispun de o „bibliotecă” remarcabilă a gusturilor şi mirosurilor!), revelaţia a fost extraordinară. „Impactul” – cum spun jurnaliştii inteligenţi – a fost devastator. Gustul, fluiditatea, strălucirea, culoarea, caimacul, dulceaţa, parfumul erau unice, pur şi simplu vrăjite. De-o originalitate copleşitoare. Iar aceste senzaţii am crezut toată viaţa că nu pot fi egalate de nimic altceva. Că niciunde nu le pot întâlni. Că nu voi mai avea niciodată privilegiul similar aceluia de a gusta, pentru prima oară, ridicând ochii spre cer, de extaz, o cană cu lapte dulce. Până acum. Când am ajuns în regiunea pe care am botezat-o mai simplu, Toscana- Paradis şi m-am lăsat cotropit de sinesteziile ei fermecătoare. (NOTĂ: Un prieten foarte drag îmi atrăgea atenţia asupra pericolului ca nu cumva – atras de noua pasiune – să uit Saint-Paul-de-Vence şi magia azureeană... Nicio grijă, Mircea, e deja pecetluit!).
Atunci când ajungi faţă în faţă cu ea şi dai la spatele memoriei toate clişeele de cinema (stop-cadru cu lumina de toamnă galbenă cu reflexe brune, ca mierea de bosco, ce se prefiră printre boabele de struguri înrourate şi „preambulează” necesarul romanţ larmoaiant ce face praf sufletele fragile!) ori suvenirurile livreşti, cum ar fi acele bizare „crete senesi”, dolinele albe, de lut uscat (mattaione), din preajma Sienei, care, dacă n-ar fi fermele din vârful lor, abia vizibile printre suliţele chiparoşilor, ai zice că te-ai rătăcit într- un peisaj lunar (de aceea, după ce le-am văzut eu cu ochii mei, m-am întors numaidecât la „Il diavolo sulle colline”, romanul lui Cesare Pavese!), ei bine, dacă te cureţi de toate aceste ingrediente ale imageriei personale – normal, plină-ochi cu indulgenţe, concesii, prejudecăţi şi idei fixe – descoperi că Toscana nu se află pe lista de aşteptare(!). Nu seamănă cu nimic la ce te aştepţi. Fiindcă nu este o determinantă geografică. Nu e nici regiune, nici entitate administrativă.
Toscana este o stare. E ceea ce francezii numesc „état d’âme”, adică, urmând explicaţia larousseiană, „o reacţie afectivă necontrolată legată de umoare”. Umoarea pe care ţi-o difuzează Toscana e starea de bine, ca o energie pozitivă căpătată atunci când subiectul privirii îţi intră, valuri-valuri, în propria-ţi fiinţă. Şi rămâne acolo pe veci, substituindu- se imaginii vechi, preconcepute. „Vedere din Toscana... Primiţi, vă rog, salutările noastre...” etc.
Ne puteți urmări și pe Google News
De aceea, Toscana se alătură celorlalte proiecţii mentale din caleidoscopul personal, care nu se pot descrie în cuvinte. Îşi pierzi vremea. Fiindcă nu găseşti vocabula, n-ai cum, limbajul încă nu a inventat cuvântul care să definească proiecţia mirifică a cetăţii San Gimignano – o perlă a Toscanei (cu turnurile sale involte şi semeţe, precum au fost înşişi seniorii care le-au ridicat acum şapte secole!) – la lăsarea serii, pe fundalul unui cer de cobalt şi cu luna plină deasupra, ca un sigiliu al splendorii cosmice.
Ori uriaşele podgorii din Chianti (numai numele te duce imediat cu gândul la tradiţionala butelcă purtând „mantou” de rafie!) sau colinele pe care creşte alt soi celebru al regiunii (ne păstrăm în domeniu!) ce dă vinul Vernaccia, de un gust alb pufos, cu un uşor buchet de ierburi şi transparenţă catifelată. Sau, străbătând puzderia de drumuri secundare ce se abat de la „nazionale”, să treci pe lângă câte o „podere” (fermă) – străjuită de veşnicii chiparoşi – cu anunţul „vendita diretta” de vin şi ulei de măsline (la intrarea în domeniu, în capul podgoriei sau al plantaţiei de măslini, dai peste o „carrozzella”, pe care sunt puse un butoi şi o damigeană goală de sticlă!)... Vom reveni!
Prima impresie pe care o dă Toscana e de putere gingaşă. De forţă adulcită cu graţie.
Recomandările noastre
