”După 20 de ani de festival, recunosc: cea mai mare încercare rămâne lupta cu autoritățile statului român” - a spus președintele TIFF, regizorul Tudor Giurgiu, făcând în deschiderea ediției un fel de retrospectivă a ”aventurilor” și greutăților prin care a trecut festivalul, în principiu, datorită unor funcționari ai statului.

E uimitor cum banii oferiți de CNC s-au înjumătățit față de cei oferiți la ediția a 10-a, asta demonstrând un fapt uimitor: cu cât filmele românești par a fi mai bune, fiind premiate în lume, banii pentru cinematografie sunt din ce în ce mai puțini…  Cu cât tinerele pisy venite de pe plaiurile mioritice la Cluj, la petrecerile festivalului sunt mai dezbrăcate, cu atât Tudor Giurgiu este mai trist… Lăsând gluma la o parte, se cuvine să-i aducem un omagiu pentru curajul lui și al echipei, de a-și asuma curajul de a înfrunta pandemia. Anul trecut, când românul paralizat de frică abia dacă mai ieșea din casă, TIFF a  marcat rezistența culturii în fața fricii. Nota bene: Ministerul culturii, cu nerușinarea (cu care, cumva, de-a lungul anilor ne-am obișnuit!), a omis de pe lista înaintată preșidenției spre decorare, festivalul care a adunat în momentul cel mai greu al pandemiei 45.000 de oameni, fără nici o infectare. Probabil că nu meritau nici oamenii care au ieșit din case ca semn de rezistență prin cultură în fața bolii, nici cei care au asumat întreaga manifestare, staf-ul TIFF să li se recunoască ”merite deosebite aduse culturii române pe timp de pandemie”… În plus, anul acesta, spune Tudor Giurgiu, Ministerul Culturii, (nomina odiosa!),  au tăiat cu 65% bugetele pentru singurele festivale majore din România: TIFF-Cluj, și FITS (Festivalul de Teatru de la Sibiu. Festivalului Enescu au avut grijă să-i rezerve din timp, 12 milioane de Euro. Poate ar fi bună o discuție despre anvergura fiecăruia dintre ele și despre ce înseamnă, cu adevărat aceste festivaluri în peisajul cultural românesc. Am făcut, împreună cu Rareș Bogdan zeci de emisiuni, ani de zile, pe toată durata festivalurilor, atât la cel de la Cluj, cât și la cel de la Sibiu și am văzut cu ochii mei impactul uriaș pe care acestea l-au avut asupra oamenilor, asupra orașelor. Pot spune cu mâna pe inimă: Clujul și Sibiul nu mai sunt aceleași de acum 20 de ani. Am avut onoarea să mă aflu în staff-ul cu care ambele festivaluri au început… Am fost și la Cluj, în zilele ploioase în care totul se desfășura pe repede înainte și oarecum sub semnul deciziilor luate la minut, am fost și la Sibiu, alături de Constantin Chiriac, Cristian Radu și regretatul profesor Noel Witts când se plănuiau, în biroul lui ”Costache” de la Casa de cultură a studenților din Sibiu, reprezentații de teatru despre care nici nu auziserăm. Clujul și Sibiul nu arăta nici pe departe așa cum arată azi, Nici oamenii nu erau cei de acum. Nu pot să nu recunosc că edilii acelor orașe (Emil Boc și Klaus Johannis), au înțeles și au sprijinit aceste minuni culturale, cît și cum s-a putut. Klaus Johannis, pe vremea când era primar al Sibiului avea alocat pentru FITS, în fiecare an un buget de milion de euro. Așa a devenit FITS un festival de teatru de nivelul celui mai mare festival de gen, cel de la Avignon, iar TIFF, cu nimic mai prejos decât cel de la Cannes. Personalități uriașe ale teatrului și filmului mondial au devenit oaspeți și apoi ambasadori culturali ai clujenilor și sibienilor, România intrând astfel pe lista de onoare a ”marilor locuri culturale” ale lumii. O fi puțin? La orice altceva, România se află pe ultimele locuri în Europa. De reușit, reușim doar în cultură. Poate fiindcă statul și politicienii sunt la mii de ani-lumină de acest fenomen, care, până la urmă definește statutul unei națiuni. Iar pseudo-politicienii noștri se vor ține departe de cultură, atâta timp cât aceasta nu aduce voturi. Oricum, o picătură de bucurie a sufletului. O bucurie de o săptâmână la Cluj.