În al treilea rând, Epoca Imitaţiei începută în 1989 şi care a durat trei decenii a provocat daune grave democraţiei liberale din Occident prin adormirea facultăţilor autocritice ale politicienilor şi comentatorilor ei politici. Ocupate să-i democratizeze pe alţii, elitele politice occidentale au ajuns să se culce pe-o ureche în ce priveşte eşecurile şi deficienţele democraţiei de piaţă liberă din propriile lor societăţi. Această idealizare non-critică a stării democraţiei proprii a fost rezultatul direct al preocupării Vestului pentru democratizarea altora.
Nu întâmplător National Endowment for Democracy, un simbol al angajamentului SUA faţă de democraţie la nivel mondial, nu are mandat de a acţiona în privinţa problemelor din interiorul Americii. (Deşi acesta e şi motivul pentru care încă se bucură de sprijin din partea ambelor partide mari.) Faptul că a lipsit această auto-examinare a făcut din exportul de democraţie în stil american o ţintă facilă a acuzaţiilor de ipocrizie.
Concentrarea Occidentului exclusiv pe lupta pentru democraţie în exterior i-a determinat pe consilierii occidentali să evite să discute lupta contemporană pentru putere din interiorul democraţiilor lor. Liberalii, care pun accent exagerat pe drepturile individuale şi schimbul voluntar pe piaţă, au vorbit despre "putere" doar când discutau autoritarismul, genocidul ori corupţia. Altfel, mesajul lor părea a fi acela că, dacă guvernul nu abuzează de autoritatea lui, asimetria relaţiilor de putere ce caracterizează orice societate este de o importanţă neglijabilă.
Răspândită în cele două decenii de aur de hegemonie liberală de după 1989, această imagine idealizată a democraţiei liberale a devenit sperietoarea favorită a politicienilor iliberali de azi, între care şi preşedintele SUA. Fapt care explică de ce ei tot insistă că toate relaţiile din societate sunt relaţii de putere, că drepturile nu contează, că politica e un joc de sumă zero, că nu există instituţii imparţiale şi că frauda este doar o modalitate isteaţă de a câştiga alegeri.
Această perspectivă cinică, acum câştigându-şi o audienţă receptivă la nivel mondial, reprezintă reacţia adversă la promisiunile excesive făcute de liberali după 1989. "Promotorii democraţiei" insistau, nerealist, că politica şi economia pot deveni, cu un pic de bunăvoinţă, un joc din care câştigă toate părţile, că alegerile periodice garantează controlul cetăţenilor asupra politicienilor şi că instituţiile imparţiale pot neutraliza nedreptatea asociată asimetriilor de putere din societate. Uşurinţa cu care aceste iluzii au fost promovate a fost un alt factor care a deschis calea buldozerului forţelor iliberale în drumul lui spre puterea politică.
Capitalismul democratic în stil occidental are multe virtuţi foarte bine cunoscute. Dar, fiind urcat pe un piedestal pentru a fi admirat şi imitat de statele foste comuniste, el şi-a pierdut orice distanţă critică faţă de sine, respingând avertismente de bun simţ, de exemplu despre aspectele negative ale intervenţionismului armat în străinătate şi ale de-reglementării economice pe plan intern.
Prin definirea democraţiei drept stare ideală a societăţii şi unic drum posibil către prosperitate, consensul post-1989 a subminat în mod paradoxal cel mai elementar avantaj al guvernării democratice. Democraţiile nu sunt şi nici nu pot fi "maşini de satisfacţie". Ele nu produc bună guvernare aşa cum un brutar face gogoşi. Ceea ce le oferă democraţiile cetăţenilor nemulţumiţi este dreptul de a face ceva în privinţa nemulţumirii lor.
Acesta e motivul pentru care o democraţie pusă la locul ei, după ce se va fi recuperat de pe urma aspiraţiilor ei nerealiste şi auto-distructive la hegemonie globală, rămâne ideea politică cea mai potrivită în actuala eră a nemulţumirii.
Articol de Ivan Krastev (preşedinte al Center for Liberal Strategies şi membru al Institute for Human Sciences din Viena) şi Stephen Holmes (profesor de drept la Universitatea New York) (RADOR)
Recomandările noastre
