În toate aceste entități est-europene, fie că sunt sau nu foste țări, identitățile tribale, etnice și religioase au rădăcini adânci. Însă întotdeauna au existat populații minoritare substanțiale cu limbi, culturi, religii și origini geografice diferite - de exemplu turci, evrei, germani „sași”, țigani, greci și chiar armeni - care au locuit timp de generații, ba chiar secole, alături (dar neasimilați) de „localnici”.
Această realitate din teren venea în foarte mare măsură în contradicție cu viziunile idealiste de la începutul secolului 19 ale naționaliștilor panslavi, cum ar fi poetul Pán Kollár ori teologul croat Ljudevit Gaj, care devenise conștient că oamenii din Croația îi puteau înțelege pe cei care trăiau în Serbia, Muntenegru și Macedonia. De fapt, nu exista vreo graniță lingvistică din ceea ce numim acum Slovenia și până la Marea Neagră. El [Ljudevit Gaj] a concluzionat că oamenii care trăiesc în acest spațiu vast sunt un singur popor, numai că trebuie să fie treziți spre a-și conștientiza identitatea. Lucru din care și-a făcut un țel în viață.
Gaj și-a botezat nou imaginata sa „naționalitate” iliri, iar mai târziu avea să li se spună iugoslavi. Kollár și-a imaginat o „națiune” similară, pe baze lingvistice, reunind vorbitori de slavă din părți ale Germaniei, Slovacia și Boemia. El și adepții săi le-au spus „ceho-slavi”, de unde avea să apară și conceptul de Cehoslovacia. Gaj și Kollár s-au împrietenit în perioada în care au locuit în vechiul oraș Pesta din Ungaria, despărțit de Buda printr-un râu. Referindu-se la influenta lucrare a lui Benedict Anderson din 1991, „Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism” („Comunități imaginate: Reflecții asupra originii și răspândirii naționalismului”), Connelly atinge o notă destul de amară: „O carte influentă ne spune că națiunile sunt comunități imaginate.
Avem aici doi bărbați cărora le plăcea să discute întrebări profunde în anii 1830 pe potecile de pe dealurile ce domină Dunărea și care și-au imaginat două națiuni pe care niște politicieni aflați la Paris, inclusiv Woodrow Wilson, le-au adus la viață în calitate de state în 1919. Cunoaștem de asemenea că nici unul dintre ele nu a supraviețuit secolului 20. Oamenii își imaginează națiuni, dar nu toate națiunile pe care ei și le imaginează au coerența necesară pentru a rămâne unite. La fel ca niște compuși chimici instabili, unele se destramă; ocazional mai și explodează.”
Ceea ce ne aduce înapoi la problema cu prea multă istorie și prea puțin pământ. Dacă atât Iugoslavia cât și Cehoslovacia erau omogene din punct de vedere lingvistic, această asemănare lingvistică era contrabalansată de profunde diferențe culturale, istorice, economice și uneori religioase. Din nefericire, oamenii de stat și oficialii responsabili cu redesenarea hărții Europei după primul război mondial erau orbi la această realitate: „Statele est-europene modelate la Paris după primul război mondial aveau probleme pe care Wilson, un politolog din Virginia, le înțelegea prost.
El și ceilalți pacificatori intenționau ca Cehoslovacia și Iugoslavia să fie state naționale [...] dar ele au sfârșit prin a deveni imperii habsburgice în miniatură, cu numeroase popoare în interiorul frontierelor lor. Înainte de a sosi în Franța în decembrie 1918, Wilson își imagina că «popoarele» Austro-Ungariei ar trebui să fie ușor de separat. Dar până să plece ajunsese să fie exasperat de noi popoare care-l vizitau «zilnic», cerându-i fix același teritoriu.”
În cazul Cehoslovaciei, limba comună era cam tot ce aveau în comun cele două componente. Cehii fuseseră parte a jumătății „austriece”, occidentale, a Imperiului Austro-Ungar - un motor industrial și economic cu o clasă de mijloc puternică, forță calificată de muncă și o bogată viață intelectuală și culturală stimulată de Praga în aceeași măsură ca și de Viena.
Slovacia făcuse parte din jumătatea ungurească a imperiului - înapoiată economic, cu o majoritate de țărani săraci trăind în condiții aproape feudale, guvernați de maghiari șovini ale căror eforturi insistente de a substitui limba maternă slovacă cu limba maghiară au fost chiar mai dure decât eforturile austriecilor de la impune limba germană cehilor. Și chiar dacă cehii și slovacii erau deopotrivă popoare slave din Imperiul Austro-Ungar, ei ocupau în realitate aripi diferite ale aceleiași clădiri, cârmuite de clase conducătoare diferite și formându-și instituții sociale diferite.
Recomandările noastre
