Dacă s-ar putea rezuma într-o singură propoziție întreaga brutalitate, nebunie, tragedie, haos, infamie și ocazionalele momente de eroism pe care John Connelly le examinează în „From Peoples into Nations: A History of Eastern Europe” („De la popoare la națiuni: o istorie a Europei de Est”), s-ar putea reduce totul la următoarele: prea multă istorie și pământ insuficient.

Altfel spus, granițele care definesc națiunile est-europene actuale, relativ tinere, au fost trasate pe un pământ foarte vechi, multi-stratificat. Pământul acesta l-au arat încă din antichitate populații permanente de țărani cu rădăcini adânci, care au rămas izolate, analfabete și legate de glie vreme de mii de ani.

Cel mai frecvent ele au fost cârmuite, și uneori deținute, de proprietari de pământuri feudali - unii de origine locală, alții făcând parte din valurile repetate de cuceritori externi care i-au încorporat în imperii. Unele au avut viață scurtă, altele au fost longevive. În ambele cazuri plugarii nativi nu prea știau mare lucru despre stăpânii lor și cu atât mai puțin le păsa de ei, atât timp cât li se permitea să trudească pentru o subzistență elementară.

Pentru a da doar un singur exemplu, Dacia, care mai târziu avea să devină România modernă, era cândva o provincie periferică a Imperiului Roman. Deși prezența romanilor a fost vremelnică, ea a durat totuși suficient de mult pentru a face din română o limbă romanică, ceea ce îi determină pe românii educați să se proclame, chiar și în ziua de azi, „o insulă latină într-o mare de slavi”.

Spre sfârșitul vremurilor medievale, coloniști germani cunoscuți sub denumirea generică de „saxoni” („sași” - n.trad.) construiau în regiuni precum Transilvania orașe și rețele comerciale care au lăsat însă neatinsă vasta majoritate a țărănimii locale. Țăranii și „sașii” erau cârmuiți de o mică dar puternică clasă de boieri, proprietari de pământ nativi, cărora li s-a adăugat un strat nou de nobilime maghiară ce a dominat Transilvania în cadrul Regatului Ungariei de la finalul evului mediu.

Acel regat a fost la rândul lui distrus de turcii otomani la bătălia de la Mohács din 1526. Pe acel câmp de luptă fatal de la Mohács, numit cândva și cimitirul națiunii maghiare, sultanul Suleiman cel Magnific a șters de pe fața pământului o mare parte a nobilimii și clerului maghiar, și, odată cu asta, a adăugat o nouă pătură de cuceritori la ceea ce avea să devină într-un final România modernă.

Dar încă un val de cuceritori, de această dată venind din Austria, avea să-i împingă gradual înapoi pe turci, aducând Ungaria sub suveranitatea Habsburgilor și extinzându-și în cele din urmă controlul și în Transilvania. Dominația habsburgică avea să dureze două secole, găsindu-și sfârșitul abia în ruinele primului război mondial. Restul a ceea ce avea să devină România modernă - Valahia și Moldova - a rămas plătitor de tribut otomanilor și a fost guvernat de greci „fanarioți” bogați și corupți din Constantinopol, care încă își mai procurau posturile prin mituire și în prima jumătate a secolului 19.

Deși stăpânii fanarioți aveau în comun o religie (creștinismul ortodox oriental) cu supușii lor români, cam asta era și tot ce aveau ei în comun. Fanarioții se aflau acolo pentru a-și recupera banii dați pe mitele cu care-și obținuseră funcția, storcând de la localnici cât de multe venituri suplimentare puteau până când le venea de la autoritățile otomane ordinul de mazilire sau de execuție.

Atunci când un strat subțire de nativi educați - și unii urmași ai fanarioților care s-au stabilit acolo și s-au „naturalizat” - au lansat în secolul 19 cauza modernă, „naționalistă”, pentru un stat român național, marea majoritate a populației era în continuare compusă din țărani analfabeți, săraci și oprimați, fără vreo putere politică și cu o conștiință politică aproape complet absentă. Însuși conceptul de națiune, sau orice altceva în afară de o identitate tribală și un sentiment de ierarhie colectivă înrădăcinat în timp, era un concept străin în afara unui mic cerc de proprietari de pământ educați, locuitori din orașe și o intelligentsia încă embrionară.

Condiții similare, evident, cu variații locale, li se aplică și altor țări care urmau să devină curând state naționale est-europene precum Serbia și Bulgaria, și teritoriilor slave precum Croația, Slovenia, Slovacia, și mai târziu Bosnia, toate ajunse în timp părți ale stăpânirii habsburgice (ulterior Imperiul Austro-Ungar).

În fine, mai aproape de inima Europei, deopotrivă cultural și geografic, au existat țări precum regatele Poloniei și Boemiei, ambele cu o istorie îndelungată în calitate de puteri independente, înainte de a fi înghițite de unul sau mai multe dintre cele trei mari state europene care au dominat Europa modernă până la primul război mondial: Prusia (care s-a metamorfozat în Reich-ul german al lui Bismarck), Rusia imperială și „monarhia dualistă” austro-ungară.