Sacrificiul lui a trezit speranța altor milioane de oameni – însă apoi jumătate de milion dintre ei au murit, deși nu de mâna lor, iar restul au amuțit. Acest lucru a fost numit Primăvara Arabă.

Ar fi trebuit să funcționeze. Revoluțiile democratice non-violente au răsturnat alte vreo 20 de tiranii în ultimele două decenii. Astfel că atunci când populația din vreo șase dictaturi arabe, însuflețită de gestul lui Bouazizi, a ieșit în stradă pentru a cere democrație la sfârșitul lui 2010 și începutul lui 2011, cei mai mulți observatori se așteptau ca ei să aibă succes.

În realitate au pierdut, cu excepția Tunisiei. În Egipt protestatarii l-au forțat pe vechiul dictator să abdice, însă n-a trecut mai mult de doi ani și armata era deja înapoi la putere. În Siria, Yemen și Libia protestele s-au transformat în niște războaie civile atroce care mai continuă chiar și azi. Protestele de mai mică amploare din Liban și Bahrein au fost înăbușite prin forță.

E un record șocant de neimpresionant, și el nu se datorează faptului că tacticile non-violente ar fi căzut în dizgrație. Chiar acum sunt în curs tentative non-violente de răsturnare a unor dictatori în Tailanda și Belarus, ambele părând a avea șanse rezonabile de succes.

Și atunci, ce este în neregulă cu lumea arabă, unde din 22 de țări numai patru sunt catalogate drept „libere” sau „parțial libere” de Freedom House? Nici o altă regiune a lumii nu are un scor atât de rău.

Nu spuneți „imperialiștii care-și vâră coada” sau „FMI” ori vreun alt alibi care implică străini, deoarece trei sferturi din țările lumii ar putea folosi un astfel de pretext dacă ar dori. Dar cele mai multe nu doresc, fiindcă nu au nevoie de un pretext.

Și în lumea arabă au existat o mulțime de tentative de revoluție democratică, dar băieții buni tot continuă să piardă. Ce este atât de diferit acolo?

Iată un posibil răspuns. Oriunde altundeva alegerea politică este una binară: tiranie sau democrație. Dar în majoritatea țărilor arabe există trei opțiuni: groaznicul statu-quo, democrație sau islam. În fiecare țară arabă, fie la vedere, fie operând în subteran, există și o opoziție islamistă care promite că „islamul e răspunsul”.

Răspunsul corect depinde de care a fost întrebarea pusă, iar eu, în calitate de non-arab și de non-musulman, nu pot hotărî care sunt întrebările. Eu doar observ că în lumea arabă, spre deosebire de oriunde altundeva, publicului îi sunt oferite două rute alternative pentru a ieși de sub actuala oprimare. Ambele se bucură de o popularitate considerabilă, dar ele se și exclud reciproc.

Egalitatea și manifestarea ei politică, democrația, sunt valori umane, dar, din rațiuni istorice, islamiștilor le este ușor să prezinte democrația politică drept o valoare străină, „occidentală”. Egalitatea doar pentru credincioșii veritabili este o doctrină rivală viabilă pentru revoluționarii din țări în care populația este majoritar musulmană – iar aceasta e o linie de clivaj pe care dictatorii o exploatează.

Acesta este motivul pentru care primul lucru pe care l-a făcut dictatorul sirian Bashar al-Assad atunci când au izbucnit protestele pro-democrație a fost să elibereze din închisori câteva mii de activiști islamiști. Două seturi rivale de inamici în stradă e o conjunctură de departe preferabilă unei opoziții unite. Acest gest a dus la un război civil de 10 ani care a împins jumătate din populația țării în exil – dar Assad se află la putere și acum.

Armata egipteană a fost ceva mai subtilă. Și-a lăsat fostul conducător, discreditat, să se scufunde, știind prea bine că alegerile libere îi vor aduce la putere pe islamiști, întrucât majoritatea electoratului e formată din locuitori rurali și alegători cu convingeri foarte conservatoare în sfera socială. Armata și-a făcut calculul că tinerii de la oraș care făcuseră revoluția vor fi consternați și vor cere ajutorul armatei atunci când islamiștii vor începe să-i impună țării prin forță valorile lor.

Exact așa s-a și întâmplat, iar ulterior noul dictator, generalul Abdel Fattah al-Sisi, a pus punct întregului episod masacrând 4.000 de islamiști pe străzile capitalei Cairo. Variante ale aceluiași scenariu s-au derulat și în alte state arabe, cu o violență mai mare sau mai mică, și numai Tunisia a reușit să-și creeze o democrație care a supraviețuit (cel puțin până acum).

Evident, aceasta nu e o problemă exclusiv arabă. Iranul este de 40 de ani o teocrație islamistă, iar democrația odinioară vivace a Turciei a fost strangulată gradual în cursul celor 17 ani în care la putere s-a aflat Recep Tayyip Erdogan. Dar, pe măsură ce distanța față de centru lumii arabe crește, tot așa cresc și șansele democrației.

Pakistanul reușește să fie o democrație (altfel considerabil de coruptă) cam în 50% din cazuri, Bangladesh și Malaysia sunt cvasi-democratice în permanență, iar Indonezia este o democrație funcțională în toată puterea cuvântului. Aceste patru țări dețin la un loc aproape jumătate din populația musulmană a lumii – și nici musulmanii africani nu par să aibă vreo problemă specială cu democrația.

Problema e specifică lumii arabe, unde clima politică nu are decât două anotimpuri: primăveri efemere și ierni foarte lungi. Poate că nu e neapărat o problemă nerezolvabilă, dar ce e cert e că la orizont nu se întrezărește nici o soluție.

Articol de Gwynne Dyer (jurnalist și istoric militar canadian stabilit la Londra)

https://www.jpost.com/opinion/has-the-arab-spring-led-to-an-arab-winter-opinion-652664

Traducere: Andrei Suba

Rador