În ciuda întregii vorbării despre reconversia minerilor polonezi, acest fond va umple cel mai probabil buzunarele elitelor financiare ale carbonului.

Recent, când Josep Borrell, proaspăt numit șef al diplomației UE, a provocat indignare acuzându-i pe tinerii activiști climatici că sunt niște neserioși suferinzi de „sindromul Greta”, el nu a comis doar o gravă eroare de judecată, ci și o gravă greșeală în materie de macroeconomie. O greșeală simptomatică pentru starea jalnică în care se află dezbaterea economică europeană după un deceniu de austeritate și idei de tip „schwarze Null” [„zero negru” - n.trad.] (echilibru bugetar).

„Ideea că tinerii sunt devotați serios luptei cu schimbarea climei - l-am putea numi «sindromul Greta» - îmi permite* să mă îndoiesc de acest lucru”, a declarat Borrell, după care a vorbit despre naivitatea lor în privința costului combaterii crizei climatice. [*Posibilă eroare de tipar. Prin eliminarea unei litere ar rezulta „permiteți-mi să mă îndoiesc”, care are logică, spre deosebire de original - n.trad.]

„Aș vrea să știu dacă tinerii care demonstrează la Berlin [...] sunt dispuși să-și coboare nivelul de trai pentru a oferi compensații minerilor polonezi, fiindcă, dacă luptăm cu adevărat contra schimbării climei, ei își vor pierde slujbele și vor trebui subvenționați.”

Pentru Borrell, înverzirea economiei europene e un joc de sumă zero, în care costul tranziției la o economie cu carbon redus trebuie plătit din buzunarele contribuabililor germani.

Opiniile lui Borrell, oricât de dezagreabil formulate, sunt în perfectă concordanță cu macroeconomia defectuoasă a mult lăudatului Pact Verde european. Însă Comisia Europeană a scos pe tăcute termenul de „nou” din denumirea planului original american (Noul Pact Verde), care s-a inspirat în mod evident din New Deal-ul economic propus de Franklin D Roosevelt pentru Marea Recesiune.

Eliminarea acelui „nou” este un indiciu că Comisia nu urmărește o schimbare de sistem printr-o macroeconomie verde ambițioasă și prin reglementarea finanțiștilor carbonului. În schimb adoptă o abordare a politicii uzuale, indirectă, prin care vrea să înghiontească piața către de-carbonificare.

Macroeconomia Pactului Verde rămâne sechestrată în logica „zero negru” a austerității. În locul unui activism fiscal verde ambițios, el în cea mai mare parte doar permută fonduri UE deja existente printr-o logică a „însămânțării capitalului” pentru a mobiliza banii sectorului privat. Banii publici vor fi folosiți la eliminarea riscului din activitățile firmelor private și la finanțarea unui mecanism „de tranziție justă” care promite să protejeze grupuri precum minerii polonezi prin programe de reconversie sau recalificare după închiderea minelor lor.

Dar puține garanții există că banii contribuabilului european vor ajunge la minerii polonezi. Vor ajunge probabil în buzunarele „baronilor” de-carbonizării: elite locale deștepte care vor direcționa banii pentru tranziție către propriile lor companii, exact așa cum baronii terenurilor au deturnat majoritatea subvențiilor destinate inițial micilor fermieri conform politicii agricole comune.

Să luăm exemplul României. Sindicatele miniere de acolo se plâng că măsurile pentru „recalificarea” minerilor - testate în ultimii 15 ani în regiunea Valea Jiului din Transilvania - nu au adus beneficii decât firmelor de de-carbonizare. Relațiile lor cu elitele politice ale României le-au permis să captureze „piața” serviciilor de recalificare, însă nici investițiile private și nici locurile de muncă în noi sectoare economice nu s-au mai materializat vreodată.

Respingând macroeconomia verde, Comisia își pune speranțele în finanțele private. Logica este aceea că statul nu va fi nevoit să plătească dacă sectorul privat o va face, cu condiția să fie un pic încurajat de fonduri publice prin eliminarea riscului din investițiile verzi. Aici Comisia pare să aibă aliați puternici, cum ar fi investitori instituționali dispunând de trilioane gata să fie înverzite. Larry Fink, șeful BlackRock, unul dintre cei mai mari gestionari de active din lume, declara recent că „suntem pe punctul de a reconfigura fundamental finanțele” prin luarea de-carbonizării în serios. Trecerea la finanțele verzi este un pas binevenit, având în vedere că BlackRock și alți investitori globali s-au comportat până acum ca niște finanțiști ai carbonului ipocriți, iar nu ca niște investitori climatici responsabili: au adoptat un discurs verde în vreme ce blocau cu consecvență rezoluțiile acționarilor climatici.

Dar pericolul este acela ca banii publici pe care Comisia vrea să-i investească în înverzirea economiei europene să ajungă în schimb să subvenționeze „greenwashing”-ul [(despre companii, de obicei) a pretinde că ești verde când de fapt nu ești - n.trad.].

Gândiți-vă la acest lucru ca la o strategie în doi pași prin care finanțiștii carbonului pot transforma clima într-o afacere profitabilă.

Primul pas presupune configurarea regulilor jocului, cum ar fi „lista verde” a activelor (sau „taxonomia verde”) negociată în prezent de instituțiile UE. Taxonomia UE a activităților sustenabile are avantaje importante comparativ cu evaluările de mediu private (cunoscute drept „rating-uri ESG”) utilizate acum de finanțele private la identificarea activelor verzi. Bazată pe un spectru mai larg de opinii, inclusiv ale unor experți climatici, taxonomia UE stabilește un standard verde public care îngreunează practica finanțiștilor carbonului de a cumpăra în privat rating-uri verzi. Făcut cum trebuie, ar putea deveni un standard global pentru măsurarea și reglementarea performanței de mediu a finanțelor globale.

Însă lista UE riscă să fie diluată la negocierile politice în curs, în privința detaliilor exacte referitoare la ce anume constituie activitate „verde”. Un lobby furibund a dus deja la includerea unei categorii de activități „ajutătoare” [„enabling” în original - n.trad.] sub auspiciile unor „căi către verde”. Acestea ar putea deveni ușor portițe pentru activități care sunt mai degrabă maro decât verzi. Stimulentul pentru finanțiștii carbonului este să lipească oriunde pot eticheta de „verde”, în pregătirea celui de al doilea pas: să convingă autoritățile europene de reglementare să promoveze active verzi (cu riscuri eliminate).

Între timp Comisia refuză să discute - de legiferat nici nu încape vorba - despre „finanțele maro”. Însă reglementarea strictă a finanțelor maro ar putea fi un instrument puternic pentru finanțarea Pactului Verde. Comisia ar putea impune penalități activelor maro, fie prin impozitare (un impozit verde pe tranzacții financiare), fie prin reglementare, accelerând astfel tranziția la active verzi.

Cei indignați de declarațiile disprețuitoare ale lui Borrell la adresa generației Gretei Thunberg ar trebui să rețină că adevărata bătălie politică se duce pentru ca Pactul Verde european să nu se transforme în primul pact social pretins verde între autoritățile de reglementare și finanțiștii carbonului, între Bruxelles și elitele locale, exportând totodată și în restul lumii standarde financiare pretins verzi.

Activiștii climatici ar trebui să preseze pentru un program economic exclusiv verde care să recunoască rolul crucial al activismului fiscal verde în organizarea tranziției către reducerea carbonului. Înseamnă de asemenea protejarea finanțelor publice de finanțiștii carbonului și obținerea garanției că, dimpotrivă, finanțele private devin prima pârghie în lupta climatică.

Articol de Daniela Gabor (profesoară de economie și macro-finanțe la UWE Bristol)