Acest avion, spre deosebire de bombardierele obișnuite interbelice, putea să intre în picaj controlat, având astfel ținta mereu în vizor și trimițând bombele cu o precizie mult mai mare decât ar fi făcut-o oricare alt bombardier clasic.

S-a observat că, pe lângă efectul devastator care îl produceau bombele, sunetul avionului în picaj producea un efect de teroroare psihologică asupra liniilor inamice. Ulterior aceste aparate au fost dotate cu sirene pentru a spori efectul.

La începutul anilor 1930, asul piloților germani din Primul Război Mondial, Ernst Udet, a fost impresionat de avioanele americane F11C Goshawk pe care le-a văzut efectuând bombardamente în picaj.

După ce a aderat la Partidul Nazist în 1933, a importat două Goshawks și a insistat ca noua Luftwaffe să dezvolte un bombardier în picaj.

Inginerul Hermann Pohlmann de la compania Junkers a conceput un monoplan cu două locuri cu tren de aterizare fix,

În ciuda utilității tactice a lui Stuka, aceste avioane au fost asociate de la început cu atacuri teroriste asupra civililor.

În 1938, trei modele de pre-producție Ju-87A au fost „testate la luptă” în Spania, atacând sate fără valoare militară, ucigând 38 de civili.

În Franța, Stukas a atacat coloane de refugiați fără apărare.

Pilotul preferat al lui Hitler, Hans-Ulrich Rudel, a susținut că zburând cu Stuka a distrus 519 de tancuri, a scufundat cuirasatul Marat și a doborât 52 de avioane.

Dar momentul în care ele au șocat lumea a fost la invadarea Franței și a Țărilor de Jos, când, deși la sol germanii au fost depășiți numeric, totuși Luftwaffe a obținut ceva foarte important, supremația aeriană, astfel putând lovi din plin inamicul cu bombardiere în picaj, în timp ce tancurile eliminau ce mai rămânea.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric