Ultimul atac terorist demonstrează incapacitatea funcțională a statului francez de a recunoaște că se confruntă cu o problemă de viață și de moarte.

Un editorial sclipitor al lui Alain Destexhe pentru Gatestone Institute.

Pe  octombrie 2019, un funcționar musulman din cadrul direcției de informații a poliției din Paris, înarmat cu un cuțit, a înjunghiat mortal alți patru angajați din sediul poliției, în centrul Parisului, înainte ca un ofițer stagiar să-l împuște.

Chiar dacă nu a fost atacul terorist cel mai ucigaș din Franța ultimilor ani, loviturile de cuțit mortale de la sediul poliției din Paris sunt probabil cele mai îngrijorătoare. Autorul lor (funcționar francez al poliției), ținta sa extrem de sensibilă și modul catastrofal în care a fost tratat atentatul după producerea sa dezvăluie falimentul instituțiilor franceze.

La fel ca în cazul tuturor celorlalte atacuri teroriste recente, presa și autoritățile franceze au încercat la început să minimalizeze tot ce s-a petrecut. Atacatorul a fost mai întâi descris cu ajutorul unor circumstanțe potențial atenuante (asasinul este parțial surd și mut).

A fost nevoie să treacă 24 de ore pentru a fi în sfârșit informați că era un militant islamist care își plănuise cu multă grijă atacul.

Faptul că un militant radicalizat a putut rămâne nedepistat în sânul unei instituții de securitate cruciale vreme de mai mulți ani a șocat întreaga Franță. Membrii opoziției parlamentare au cerut demisia ministrului de Interne, Christophe Castaner, cel care declarase inițial că agresorul „nu manifestase niciodată semne alarmante și nici dificultăți comportamentale”.

Acest „comportament foarte normal” includea reducerea la minimum a comunicării agresorului cu femeile (evita toate femeile, cu excepția soției sale), frecventarea unei moschei cunoscute ca fiind foarte radicale plus deținerea unui telefon a cărui agendă era plină cu contacte islamiste.

Colegii săi au relatat că în ianuarie 2015 exultase pentru atacul terorist de la Charlie Hebdo în fața altor angajați din poliție.

În numeroase țări, o asemenea greșeală de amploare ar fi fost suficientă să ducă la demisia unui ministru. Nu și în Franța.

Imaginea de ansamblu a atacului, care nu este în totalitate clară nici acum, demonstrează un incredibil eșec al controlului intern în sânul poliției franceze. Parlamentul de la Paris cere acum informații despre modul în care asasinul a trecut nebăgat în seamă, deși tot comportamentul său indica o radicalizare crescândă.

Este pentru prima dată când statul francez și instituțiile sale sunt vizate direct. Tot pentru prima dată, victimele nu au fost ziariști (cum a fost cazul la Charlie Hebdo, în ianuarie 2015), evrei (vizați de mai multe ori în ultimii ani) sau civili (ca în atacurile masive de la Paris din noiembrie 2015, când s-au înregistrat 131 de morți și 413 răniți).

Acest ultim atac arată de asemenea cât de puțin este pregătită Franța pentru a face față problemei. Ucigașul nu era un funcționar oarecare: activitatea sa în domeniul securității îi conferea accesul la odsare sensibile cum ar fi datele personale ale polițiștilor și ale indivizilor controlați de departament, inclusiv cei suspectați de terorism.

După Charlie Hebdo, Bataclan, Nisa și multe alte atentate, instituțiile franceze au eșuat în mod repetat. Totuși, în loc să recunoască acest eșec și să își asume responsabilitățile, în loc să atace frontal problema radicalizării religioase, președintele francez Emmanuel Macron o descrie cu regularitate drept o „problemă a societății” pe care „instituțiile singure nu o pot rezolva”.

Trebuie mai întâi să recunoști o problemă pentru a o rezolva. În actualul stadiu al lucrurilor, instituțiile politice franceze sunt departe de un succes în lupta împotriva terorismului.

Dincolo de sfera politică, există și o cultură în presa franceză care constă în negarea amenințării islamiste. Ziariștii, universitarii și politicienii, cu câteva excepții, au minimalizat întotdeauna riscul atacurilor teroriste, ca și amenințarea de radicalizare salafistă crescândă în țară. Un număr tot mai mare de musulmani, deși nu preconizează în mod expres recursul la violență, doresc să trăiască sub domnia sharia, separați de restul societății franceze.

Potrivit unui studiu al Institutului Montaigne (din 2016), 29% dintre musulmanii din Franța considerau că sharia este mai importantă decât legea franceză. Aceasta înseamnă că aproape o treime dintre musulmanii francezi trăiesc conform unor valori fundamentale incompatibile cu normele franceze sau occidentale.

Deși Franța este țara europeană cea mai vizată de islamiști (263 de morți din 2012 încoace), politicienii sunt paralizați de frica să nu fie acuzați de către presa tradițională de discriminare la adresa musulmanilor, de crearea unui amestec între teroriști și musulmani sau de „alimentarea tensiunilor”.

Înalții oficiali nu recunosc o problemă majoră decât atunci când nu mai sunt în funcție. Într-o carte publicată după plecarea sa, fostul președinte socialist François Hollande a scris:

„Islam? Da, există efectiv o problemă cu Islamul. Nimeni nu se îndoiește de asta. Vălul islamic este o formă de sclavie. Nu putem să continuăm să primim imigranți fără nici o formă de control în contextul atacurilor teroriste tot mai numeroase.”

Hollande nu ar fi spus niciodată ceva asemănător când era președinte. Ca și alții, a ignorat cu timiditate problema.

La fel s-a întâmplat cu Gérard Collomb, predecesorul lui Christophe Castaner, după demisia sa din funcția de ministru de Interne. El a avertizat, nici mai mult, nici mai puțin, decât în legătură cu riscul unui război civil în Franța.

„În anumite suburbii (…) funcționează regula celui mai puternic, a traficanților de droguri și a islamiștilor radicali, care prevalează în fațalegilor republicii… Astăzi, trăim unul lângă altul, dar mâine mă tem să nu ne trezim unul împotriva celuilalt.”

Este important să notăm că aceste citate nu emană nici de la gânditori, nici de la activiști de dreapta. Hollande și Collomb erau amândoi personalități proeminente ale Partidului Socialist.

Acestea sunt exemple tipice pentru ceea ce unii numesc „dezertarea elitelor”: refuzul de a acționa într-o situație de care sunt perfect conștienți dar pe care se tem să o numească din cauza ideologiei dominante a Corectitudinii Politice.

Între timp, polițiștii francezi sunt din ce în ce mai puțin motivați și din ce în ce mai mult demoralizați. De la începutul anului, peste 50 de polițiști s-au sinucis. Ei se confruntă cu condiții de muncă din ce în ce mai dificile, în special din cauza turbulenților de la periferiile unor orașe precum Paris, Marsilia, Lyon sau Lille – periferii care scapă progresiv de sub controlul autorităților franceze.

Atac după atac, ritualul este același. Flori, omagii și cuvântări despre victime, liderii politici afirmându-și hotărârea de a apăra populația. Dar, după doar câteva zile, ciclul se încheie și situația reintră în normal – până la viitorul atac terorist.