Vedeta de televiziune, lansată recent în politică, vorbeşte cu mândrie despre oraşul copilăriei sale. Înainte de a deveni deputat în Parlamentul României şi a se lăsa prinsă de problemele ţării, Teo Trandafir s-a alăturat campaniei "Oraşul de vis" şi ne-a vorbit despre Piteştiul copilăriei sale.

Ne-a conturat în oglindă un portret al piteşteanului de ieri şi de azi şi nu s-a dezis nicio clipă de statutul de fiică din Trivale. Astăzi, prin ochii copilului Teo şi a celei care, ani la rândul, a fost urmărită de mii de români pe micile ecrane, descoperim farmecul unui oraş din Muntenia.

EVZ: Ce a însemnat copilăria în Piteşti şi care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le păstrezi din acea perioadă? Teo Trandafir: M-am născut la Piteşti în cea mai frumoasă zonă a oraşului, în apropiere de Parcul Trivale, care cred că are ceva magic. În vremea aceea, de fapt când aveam 6-7 ani, strada pe care locuiam şi unde nu se permitea circulaţia maşinilor mici, cu excepţia celor ale rezidenţilor, era loc de promenadă.

În fiecare sâmbătă şi duminică, ne îmbrăcam frumos şi ieşeam pe terasă pentru a vedea perechile de îndrăgostiţi care se perindau prin faţa noastră. Îmi amintesc în mod special perechile, pentru că remarcam fascinată diferenţele de vârstă dintre ele - unele erau tinere de tot, altele cu argint prin păr - dar şi asemănările de priviri. Toţi îmi păreau îndrăgostiţi. Era o stradă de vis, a dragostei împărtăşite, ferită de agitaţie.

Unde te mai poartă amintirile atunci când vorbeşti despre oraşul tău natal? Din Piteştiul copilăriei îmi mai amintesc strada magică, deasupra căreia se îngemănau crengile castanilor, aşa încât şi la prânz, vara, era răcoare. Acum, aceasta s-a schim bat. Piaţa şi micile magazine sărăcăcioase care miroseau toate a dropsuri cu fructe. Iar ceea ce mi se pare definitoriu pentru piteştenii pe care îi cunosc este imensa lor amabilitate şi răbdare.

Ţin minte că naşa mea era tare pretenţioasă la ardei gras şi vinete, aşa că precupeaţa trebuia să ducă muncă de lămurire cu dânsa. Şi nu se supăra nimeni niciodată, nu se striga. Pentru mine, naşa rămâne una dintre cele mai importante persoane. A contribuit covârşitor la părţile bune ale personalităţii mele. Atâtea câte sunt, sunt de la ea. Regretul meu este că merg s-o văd rar.

Oraşul primului sărut şi al buchiselilor

Ce s-a schimbat în Piteşti? Casele mici, cochete, au fost cumpărate pe sume fabuloase şi apoi demolate pentru ca oamenii cu bani să ridice palate. Doar pentru că locul părea atât de puţin tangibil, oamenii i-au sfărâmat inefabilul şi l-au transformat într-o obişnuinţă a anilor noi. Vecinii care se cunoşteau, se respectau şi se ajutau s-au răspândit prin alte cartiere, ducând cu ei esenţa paradisului mic în care m-am născut.

Una dintre puţinele case mici de altadătă a rămas cea a naşei mele, naşa din povestea Cenuşăresei, care a refuzat să vândă. Unul dintre prietenii mei din copilărie, Bogdan, azi om de afaceri, cheltuieşte o avere ca să salveze ceea ce se mai poate, să ajute la restaurarea caselor mici de pe Trivalea noastră. Încearcă să întoarcă timpul, să ţină în viaţă copilăria noastră. Castanii au fost tăiaţi, crengile lor scurtate, "pentru regenerare". Am suferit cumplit când am văzut.

Doar trandafirii din curtea mea sunt la locul lor, casa este acolo, Poarta Eroilor, unde am învăţat să citesc pe litere şi unde m-am sărutat prima oară cu bărbatul vieţii mele (aveam 15 ani!), sunt încă acolo.

Care este portretul piteşteanului copilăriei tale şi cum îl vezi acum? Nu ştiu dacă piteştenii s-au schimbat. Îmi este greu să cred asta, pentru că ei, prin natura lor, sunt oameni cu răbdare şi înţelegere. Nu cred să se fi întâmplat ceva. O să mă duc la magazin, la Trivale, să vorbesc cu ei, să văd dacă mai simt ce simţeam. O să mă întorc la fântâna de unde luam apă împreună cu bunica mea, cea mai bună apă din lume - pe undeva lângă Negru de Fum, aşa spunea ea. Avea acelaşi gust ca pe Trivale, dar drumul până acolo o făcea pe bunica să se simtă mai tânără.

Legenda spune că locul de unde ai băut apă prima oară ţi se imprimă în inimă pentru totdeauna. În sufletul meu, chiar dacă am fost venetică peste tot, eu sunt piteşteancă. Când vorbesc despre oraşul meu, atât de diferit azi, mă umplu de mândrie şi îmi vine să ofer tuturor celor care mă ascultă lalelele de la noi. Şi apa. Aşa suntem noi...

Ce crezi că îi lipseşte Piteştiului contemporan? Sigur, oraşul s-a modernizat. Nici nu se putea altfel. Însă Piteştiului continuă să-i lipsească o autostradă, care să-l lege de mine. Una făcută cu temei, pentru că este mare nevoie. Altfel, ce să ne mai lipsească? Avem de toate. Avem izvoare, avem uzina importantă de maşini, avem şcoli. Nu ne plângem.

Care sunt cuvintele potrivite pentru a-ţi descrie oraşul? Piteştiul este curat. Întodeauna a fost şi nu avem niciun motiv să credem că se va schimba. Cei care l-au condus de-a lungul anilor au înţeles responsabilitatea de a întreţine ceea ce au primit şi de a duce mai departe. Este un oraş aerisit, poţi să mergi în centru şi să simţi că respiri, spre deosebire de alte oraşe, dar nu vreau să fiu rea. Şi, nu în ultimul rând, este un oraş de viitor. Aşteptaţi încă vreo câţiva ani şi veţi vedea amploarea pe care, economic şi nu numai, o va căpăta Piteştiul, întrecând astfel orice aşteptări.

"În sufletul meu, chiar dacă am fost venetică peste tot, eu am rămas piteşteancă. Când vorbesc despre oraşul meu, atât de diferit azi, mă umplu de mândrie.“, TEO TRANDAFIR, vedetă de televiziune