Sursa foto: Arhiva EVZ Eram puţini, ici-colo câteva pâlcuri răzleţe de spectatori, care aşteptam să înceapă piesa. Veniserăm cu toţii la teatru, dar ne-am dat seama cât de puţini eram. Imaginea dezolantă a sălii de spectacol răvăşea sufletele noastre, dar mai ales ale organizatorilor.
Nu mai vorbesc despre ceea ce intuiesc că simţeau actorii, care mai aruncau câte un ochi de după cortină.
Mă gândesc că e prăbuşitor să dai totul din tine, să faci din muncă o misiune de suflet, să simţi cum te risipeşti sufleteşte pentru a-i îmbogăţi pe spectatori şi să vezi scaunele goale. Să te faci că nu vezi, să mimezi că ai sala arhiplină şi să rămâi cu sufletul încărcat de bucuria intrării pe scenă.
"Stimaţi spectatori, spectacolul nostru va începe peste câteva minute. Vă rugăm să închideţi telefoanele mobile!", o voce lucrată, calmă, ne-a invitat la tăcere. Şuşotelile au început să se rărească...
În primul rând am observat trei persoane, nu ştiu dacă am fost mai mulţi de 50 şi cei mai mulţi se aflau în zona centrală.
Deodată întunericul a căzut peste noi şi am avut pentru câteva clipe senzaţia că mă strivesc de podea. Actorii au început să intre în scenă, rând pe rând, după cum cerea orânduiala scenariului. Piesa era o comedie. Oamenii se amuzau. Râsete, unele sunau ca nişte hăhăieli, altele te duceau cu gândul la clinchete de clopoţei, dar tot ce conta era atmosfera de veselie, oameni care se debarasau de greutăţi, de griji, şi învăluiţi în magia jocului scenic uitau de ei. Se lăsau purtaţi de val, de valul bunei dispoziţii.
Pe la jumătatea piesei, "Îmi place cum miroşi", aud din stânga mea un râs curat, o veselie nedisimulată se propaga din apropierea mea. Întorc capul şi văd o femeie îmbrăcată în negru, modest, care se bucura ca un copil de ceea ce vedea pe scenă. Ţinea în poală o geantă, tot neagră, şi o pâine...
Pâinea, în punga de plastic, feliată stătea aşezată pe picioarele femeii de-a curmezişul, precum un prunc adormit, lăsându-şi mama să se relaxeze câteva clipe. În timp ce râdea, în timp ce trăia spectacolul, doamna apipăia pâinea. Parcă vroia să se asigure că este acolo, că nimeni şi nimic nu o s-o despartă de ea. Cred că picioarele o dureau sau începuseră să-i amorţească, pentru că mişca vârfurile picioarelor tot mai des, dar cu mare grijă, păstrându-şi genunchii lipiţi. Din mişcarea aia, la un moment dat, geanta a căzut. Nu a observat nimeni. Nici nu avea cine, scaunele din jurul ei erau goale, iar cei mai apropiaţi se uitau la spectacolul de pe scenă. Târziu, târziu de tot, s-a aplecat după ea, într-o pauză dintre acte.
Când s-a terminat piesa, ne-am ridicat toţi în picioare să aplaudăm - a meritat din plin -, ea, femeia, s-a ridicat, şi-a pus pâinea feliată la subsuoară, şi şi-a arătat recunoştinţa pentru efortul actorilor de a o face fericită.
Modul în care îşi mângâia pâinea - pita - m-a făcut să trăiesc un sentiment ciudat, am avut senzaţia că doamna respectivă se afla într-o relaţie simbiotică cu pâinea ei. Era fericită că a putut să râdă, deşi era evident că nu e lipsită de griji. Am văzut şi oameni, fără griji materiale, care au fost tot timpul încrâncenaţi.
Poate că ar trebui să mergem toţi cu pâinile la teatru.
Recomandările noastre
