Una dintre cele mai frumoase clădiri din oraşul celor şapte coline, cum este supranumit Iaşiul lui Eminescu şi al lui Creangă, imobilul care adăposteşte Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, se înalţă chiar în centrul oraşului la o azvârlitură de băţ de Mitropolie. Este considerat cel mai vechi şi cel mai frumos teatru al României şi unul din primele şapte alese de BBC ca reprezentativ pentru sălile de spectacol din întreaga lume. Şi ca orice imobil special are şi o istorie pe măsură. Una veche mai bine de 122 de ani.

Imediat ce ai intrat în teatru, odată cu primii paşi pe care îi faci în imensul hol de primire, impunător şi remarcabil prin eleganţa lui, te izbeşte senzaţia că te afli în plin secol XIX. Totul, de la decoraţiunile de interior, despre care se spune că sunt îmbrăcate în foiţă de aur, la scară generoasă, şerpuitoare, care conduce spre etaj, ornamentele baroc aurite, cu un fond pastelat de un farmec aparte, şi până la sala propriu-zisă, respiră aerul anului 1896, moment în care, pentru prima oară, sala imensă a teatrului, a răsunat îndelung de pe urma aplauzelor spectatorilor. Cei care şi-au pus semnătura pe construcţia ieşeană, Fellner și Helmer, erau, la vremea respectivă, unii dintre cei mai celebrii arhitecţi vienezi.

„Comoara” din teatru

Atracţiile teatrului „Vasile Alecsandri” din Iaşi nu sunt puţine, iar cei care îi trec pragul se conving uşor de acest lucru. Sala Mare, cu 750 de locuri, este unul din factorii care au transformat edificiul ieşean într-unul atât de cunoscut. E o bijuterie care impresionează prin rafinament, amplificat şi de stilul rococo, îmbinat cu elemente de baroc. Cortina principală, la fel de veche precum clădirea, spune două povești prin pictura făcută de Alexander Goltz și terminată de discipolii săi: alegoria vieții cu cele trei vârste și Unirea Principatelor.

Despre această din urmă cortină, Cristian Hadji-Culea, directorul Teatrului Naţional din Iaşi, afirma într-un interviu acordat Digitv, că „este unică. Nu cred că în România mai există vreo cortină la fel de veche. Ba chiar cortine pictate nu prea există”. Istoricul Sorin Iftimi vorbeşte şi el despre unicitatea unităţii de stil din teatrul Alecsandri, punctând faptul că: „decoraţiunile sunt în stil neo Rococo, parte din ele aurite cu decoruri din acestea florare, iar o bună parte din tavan are decoraţiuni pictate. Sunt tot felul de scene alegorice cu nimfe şi tot felul de fantezii din acestea vizuale”. Cele 1418 lămpi și candelabrul uriaş, din cristal de Veneţia, cu ale sale 109 becuri ce luminează sala teatrului, fac şi ele parte din „comoara” care a dus faima sălii de spectacol ieşene mult dincolo de graniţele ţării.

 

Un an și jumătate de pribegie

Una dintre poveştile fascinante ţesute în jurul destinului de 122 de ani al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi este legată de perioada celui de-al doilea război mondial. „Stagiunea din anul teatral 1943-1944 s-a închis mai devreme cu aproape o lună. Motivul era cât se poate de simplu. Linia frontului ajunsese la graniţa Iaşului, iar oamenii se grăbeau să fugă din calea gloanţelor. A fost şi opţiunea marilor actori care activau, pe vremea aceea, între zidurile sălii de spectacole ieşene: să se retragă. Miluţă Gheorghiu a fost cel care s-a ocupat îndeaproape de retragerea actorilor. A făcut rost de câteva vagoane descoperite şi a încărcat în ele tot ce era de preţ în teatru pentru a nu cădea în mâinile nemţilor, dar şi pentru a-şi putea desfăşura activitatea teatrală, în alte zone ale României, alături de camarazii săi de scenă”, îşi începe povestea Cristina Rădulescu, secretar literar al Teatrului Naţional Iaşi.

„Destinaţia actorilor din teatrul ieşean trebuia să fie, în mod normal, Timişoara. Acolo fuseseră, însă, cantonaţi artiştii teatrului din Cluj. Aşa se face că, Miluţă Gheorghiu, Aurel Ghiţescu şi Costache Ramadan, actori de primă mână şi coordonatorii celor trei echipe care fugeau pe 15 martie 1944 din calea nemţilor, au ajuns în cele din urmă în Jimbolia.

Aici au încropit un mic teatru în incinta căruia au descărcat toate comorile pe care reuşiseră să le salveze: recuzită, manuscrise de o importanţă extremă, diferite alte bunuri de valoare sau părţi însemnate din biblioteca teatrului. O perioadă de timp au rămas aici, în ţinutul Jimboliei, susţinând o serie de spectacole care făcuseră deliciul asistenţei de-a lungul vremii. Cum nemţii înaintau, au fost nevoiţi să apuce din nou calea pribegiei. Au plecat spre Caransebeş.

De aici, spre Petroşani, Rm. Vâlcea, pentru ca, într-un final, să ajungă la Drăgăşani unde au zăbovit câteva săptămâni. În decembrie 1944, au ajuns la Sibiu, unde au rămas până pe 20 mai 1945, anul în care, proaspăt numit în funcţia de director Al Teatrului Naţional din Iaşi, Iorgu Iordan, hotărăşte ca a venit vremea ca trupa să se întoarcă acasă în oraşul celor şapte coline”, îşi încheie povestea Cristina.

 

Legenda cortinei de catifea, ţesută cu fir de aur

Dintre cele trei cortine care fac parte din recuzita teatrului „Vasile Alecsandri” - cortina de fier (antiincendiu), de forma unei ghilotine, care era folosită pentru protejarea sălii în cazuri de calamitate, cea pictată de celebrul Alexander Goltz şi continuată ulterior de Lenz, şi cea de catifea despre care se spune că ar fi ţesută în fir de aur - ultima este „personaj principal” într-o legendă a locului, negată însă de istorici. Potrivit veteranilor teatrului, respectiva cortină ar fi fost luată din teatru, în perioada cât actorii s-ar fi aflat în exilul lor din Ardeal, pentru a nu cădea în mâinile germanilor şi ascunsă până la trecerea războiului.