Un autor celebru la începutul acestui secol folosea taximteristul drept exemplul perfect pentru ideea sa de „antifragil”, acel ceva care rezistă mai bine la șocuri decât ceea ce e „robust”. La personajele acestei comedii triste doar sărăcia e robustă. Sufletul e fragil, iar prietenia dintre cei doi taximetriști, inexplicabilă, nu rezistă, la rându-i, până la final.

Cel mai simplu lucru de spus despre „Taximetriștii” este că e un film surprinzător. După afiș te-ai aștepta să fie o comedie facilă, care să stoarcă cât umor se mai poate din mulțimea de stereotipuri despre taximetriști. Mai ales când îl vezi pe afiș pe Alexandru Ion cu sabia (musai de ninja) în spate, cățărat pe mașină, și pe Micutzu, mai cunoscut pentru stand-up decât pentru actorie. Și, în schimb, vezi o comedie - amară, dar comedie, s-a râs minute în șir - cu personaje bine conturate și cu o poveste credibilă.

E un film pentru „marele public” - și nu e exclus să fie un succes de box office; nu aspiră să fie premiat la festivaluri, cred, și nu e sofisticat nici la nivelul imaginii, Dar „te face din vorbe”. Cuvintele sunt materia filmului, nu imaginile. Dialoguri agresive, replici neașteptate, ticuri verbale, stereotipuri, flecăreală, rodomontadă de mascul fatal și monologuri îmbufnate de femeie neglijată. Iubita unui „smardoi șmecher” ține lecții de etică în capitalism, iar malacul face apel la calm și nonviolență. Taxiul dezleagă limbile mai bine decât vinul.

La origine e o piesă de teatru (scenariul e semnat de Bogdan Theodor Olteanu, regizor al filmului și Adrian Nicolae), iar asta duce la o formă de minimalism ce mi-a amintit - păstrând proporțiile - de un experiment precum „Dogville”. Dinamica stă în limbaj și poveste, foarte rar în mimică. Iae în singurul moment în care camera caută ceva, găsește eternul clișeu al apartamentului ponosit, cu crucea cu LED băgată în priză.

Dar, dacă pariul autorilor era să facă un film inteligent (nu intelectual, nu e Malmkrog) din cuvinte, le-a ieșit.

Uber și unter-taximetriștii

Mai surprinzător e că, deși e plin de teme sociale - sărăcie fără orizont, dezorientare, lumea LGBT, interlopi, rețele sociale etc. - scenariul nu e tezist, nu-ți vâră pe gât răspunsuri ideologice prefabricate. Și nu caricaturizează răutăcios tipologiile ci, mai degrabă, autorul pare să-și iubească ratații, de care ne lasă să râdem doar dacă-i iubim și noi un pic. Sau ne regăsim în ei, pentru că nimeni nu e mereu doar învingător: orice „șmecher” e uneori „papagal”.

Tema agresivității (Bucureștiul e plin de agresivitate, nu de violență, de fapt), e rezolvată cumva în contra lui Cehov: în actul întâi apare o sabie în portbagaj, dar nu o va folosi nimeni, ci doar va râde cineva de ea.

Pentru ca agresivitatea să nu devină violență, cunoașterea reciprocă prin povestea spusă la volan sau pe bancheta din spate pare să fie soluția. Până și șoferul superficial, atotștiutor, lăudăros și sarcastic se înmoaie când vede drama, reală sau nu, a celuilalt. Filmul începe cu tirada anti-gay a unui șofer, dar se încheie cu încercarea aceluiași de a-l împăca pe un alt client cu iubitul său.

Râsul trist

Lică - Alexandru Ion (Portretul luptãtorului la tinerete, Cine iubeste, plateste, Watcher) - e genul de taximetrist ce vorbește într-una, îndrugă verzi și uscate, se pricepe sau are o părere despre orice, sarcastic cu cei mai „fraieri” decât el, poltron cu „șmecherii”. De fapt, împărțirea oamenilor în papagași și șmecheri e una dintre temele principale ale filmului și sursa unei bune părți din umor. Ratarea lui Lică nu e abisală, dar e la fel de dureroasă, și învață asta de la cine nu s-ar fi așteptat.

De la Ilinca - Maria Popistașu (Legături bolnăvicioase, Tuesday, After Christmas, Întregalde) - femeia unui interlop, primește Lică lecția vieții. Dar întâlnirea cu ratatul o înmoaie și pe ea; nu suficient cât să-i plătească taximetristului excursia visată și mereu amânată la Vatican, cu mama sa, deși nici n-ar simți cheltuiala, dar destul cât să-i vorbească de suferințele din amor, în relația cu „smardoiul șmecher”.

Total opus ca fire și comportament e Liviu - Rolando Matsangos (Sieranevada, Sa nu ucizi, Povestea unui pierde-vara). Civilizat, educat, obsecvios cu mușteriii - cu excepția momentului în care, în urma unei vorbe aruncate realizatorului unui talk show (Andi Vasluianu) ce-i era client, se alege cu o tiradă umilitoare și oarecum nedreaptă despre politică, ratare și locul fiecăruia în lanțul trofic.

E perosnajul ce ascunde, îndărătul politeții, o dramă căreia nu-i înțelege resorturile: de ce ajunge „băiatul bun”, ce rezistă avansurilor unei dispecerițe super-sexy de la firma de taxi, să fie părăsit de femeia pentru care și-a sacrificat binele „de afară” și s-a întors în România. Unde o situație precară despre care spera să fie tranzitorie se permanentizează. El nu e „fraierul” guraliv și fără școală, precum prietenul său, ci un om ce n-a mai putut să se redreseze după o cădere, iar acum se afundă tot mai mult și pierde tot.

Dar cel mai interesant personaj e Victoria - Victoria Răileanu (The Whistleblower, Love Bus: cinci povesti de dragoste din Bucuresti), soția lui Liviu. Un personaj care nu crește din poveste, ci vine de nicăieri - știm doar că e nevasta lui Liviu - și explodează, răvășind lumea acestuia complet.

Femeia - iubită, respectată, neînșelată, dar neglijată copios și de neiertat - ce vrea „fluturi în stomac”, obține doar un gol. La propriu, pentru că are de ales între cartofi prăjiți și sex sau friptură cu cartofi, dar fără sex. Vorbește aproape exclusiv în clișee, ceea ce e corect, pentru că așa ne trăim iubirile și trădările și despărțirile, repetând clișee.

* * *

„Numele mari” de pe afiș - sper să nu fie spoiler ce zic - sunt doar asta, nume mari. Episodul cu Monica Bârlădeanu e puțin credibil, monologul lui Andi Vasluianu, declamat cu vocea și ritmul lui Răzvan Vasilescu, e artificial. Rolul lui Micutzu e ceva mai coerent, pare să-l prindă postura de „mălai mare”/băiat bun/„incel”.

Și o observație de final: limbajul e adesea licențios, nu mergeți cu copiii, nu c-ar auzi ceva ce nu aud zilnic în școlile la care merg, ci că s-ar putea să nu-i lase să intre.