Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Tăvălugul istoriei
Tăvălugul istoriei

Tăvălugul istoriei

În cercurile mai mult sau mai puțin închise ale strategilor globali se spune despre Balcani că este o zonă care produce mai multă istorie decît poate consuma. Popoarele din zona noastră par a avea această ciudată particularitate: fac istorie, o istorie trepidantă, densă, surprinzătoare în toate sensurile posibile, dar par a refuza să o trăiască, par a-și hrăni spiritul național din ficțiuni, iluzii ori speranțe descompuse care au relativ mică legătură cu propria lor istorie. E ca și cum producătorul unui suc natural pur, sănătos și gustos preferă să se hidrateze cu Pepsi-Cola de la supermarket. E ciudat!

La 25 de ani de la Revoluția din decembrie 1989 foarte puțini români cred că ea a avut loc. Am văzut un sondaj foarte recent al unei publicații respectabile care arată că 87% dintre români au convingerea că a fost o lovitură de stat și nu Revoluție. Poporul român, fără a cărui ieșire din sine în acele zile nu s-ar fi întîmplat nimic important, ci doar o tragedie fără urmări, refuză să creadă că a făcut ce a făcut. Preferă să creadă că Iliescu și cu alți cîțiva comuniști din linia a doua, că KGB sau CIA sau Mossad, că masoneria sau ungurii sau generalii pensionari au răsturnat comunismul. N-am făcut-o noi, spune astăzi poporul român!

Istoria, desigur, se scrie pe mai multe planuri. În decembrie 1989 eram și eu pe străzi, umblînd haotic și entuziasmat de colo-colo. Știu că am întîlnit în acele zile pe străzi un popor român exemplar: bun, solidar, altruist, curat, aparent mîntuit. Nu l-am mai văzut așa niciodată de atunci. De altfel, nici n-a durat mult. Au început zvonurile, apoi informațiile, apoi ”probele”, apoi ”dovezile copleșitoare” că ceea ce am trăit și am văzut nu este adevărat. Fel de fel de istorici și ziariști s-au aruncat în chestie cu pasiunea de a-și face un nume dărîmînd mitul. În timp, s-au consolidat cîteva direcții de propagandă care au reușit chiar să creeze convingeri. Unii încearcă să reabiliteze Securitatea. Nu doar că nu au tras în poporul ieșit în stradă, dar au și contribuit la căderea lui Ceaușescu, l-au lucrat discret dar eficient pe dictator, pentru că Securitatea era, totuși, patrioată și iubea poporul. Alții încearcă să-l reabiliteze pe Ceaușescu zicînd că a fost o victimă. Bush și cu Gorbaciov i-au pecetluit destinul la Malta, în țară a fost trădat, apoi judecat în chip absurd și executat barbar. De Crăciun, se adaugă cu o privire rapidă către Cer pentru sporirea efectului dramatic. Alții încearcă să estompeze vinovăția armatei care, pe segmente bine definite, fără să aibă o atitudine generalizată, a tras în oameni. Mai apoi vine misterul teroriștilor. Au fost, zic unii. N-au fost, zic alții. În orice caz, pentru mai toată lumea, dacă este să identificăm un vinovat anume, unul singur, el este Ion Iliescu. Și, ca mizeria să acopere totul, așa cum zloata unei zile urîte îți acoperă parbrizul cînd trece cîte un camion în viteză pe lîngă mașina ta, mai avem și această inflație golănească de ”revoluționari”, profitori de indemnizații, spații comerciale și terenuri.

Sigur că tendința istorică a demantelării sistemului comunist în Europa nu mai putea fi oprită. Așa văzînd lucrurile, Ceaușescu a fost o victimă a propriei lui neînțelegeri. Sau a unei istorii căreia nu i se putea opune. Este, însă, o perspectivă care omite un mare, poate cel mai mare adevăr. Tăvălugul istoriei este o metaforă. Există doar tăvălugul concret al sutei de mii de oameni din Piața Palatului din 22 decembrie, provocat de tăvălugul ceva mai mic al sutelor de oameni din Piața Universității din 21 decembrie, provocat de tăvălugul mai îndepărtat al Timișoarei (care pe 20 decembrie se eliberase singură!), provocat de tăvălugul încă și mai mic al cîtorva care, profitînd de aglomerația din fața casei lui Tokeș, au strigat pentru prima dată ”Jos Ceaușescu!”, provocat de micile tăvăluguri aparent oprite de Securitate al dizidențelor de foarte mic grup sau personale din anii 70 și 80, care aveau în spate marii rezistenți din temnițele anilor 50 – 60. Acesta este tăvălugul care l-a izbit pe Ceaușescu, a izbit Securitatea, Miliția și toată Armata lui. Venea de departe și prinsese viteză mare. Nu mai putea ierta pe nimeni dintre cei pe care îi viza.

Voi fi toată viața mea fericit că am trăit pe străzi adevărul lui 22 decembrie 1989, împreună cu poporul meu. Voi fi toată viața mea trist că poporul meu nu mai recunoaște acel adevăr.

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: