Achitarea lui Călin Popescu Tăriceanu în dosarul instrumentat de DNA este, după mine, cea mai importantă știre a acestei săptămâni.

Nu știu ce se va mai întâmpla, cum va evolua scandalul dintre palatele Cotroceni și Victoria, dar e greu să apară tocmai acum, în prag de sărbători, un eveniment care să aibă efecte mai mari în economia electorală a acestui an. Este una dintre puținele care au directă legătură și cu alegerea candidaților pentru prezidențiale și cu percepția asupra mesajelor electorale ale partidelor în campania haotică pentru europarlamentare.

Știrea acestei achitări mă duce cu gândul spre o alta asemănătoare, de acum peste un an.

Precedentul liberal

În martie 2018, Înalta Curte îl achită definitiv pe Ludovic Orban în dosarul în care era acuzat că și-a folosit influența politică pentru a obține avantaje materiale. În 2016, în febra alegerilor locale, acel dosar a scos din cursa pentru București atât pe liderul liberal cât și întreg partid Liberal. Intrat în degringoladă, PNL s-a bâlbâit aruncând în cursă diverse nume și a pierdut rușinos cursa pentru fotoliul de primar general.

În 2018, când a fost achitat, situația PNL în București nu se îmbunătățise și ea nu pare a fi foarte strălucită nici astăzi. Orban este președintele PNL din 2017, funcție pe care a câștigat-o deși, la punerea sub acuzare, promisese că se retrage din toate pozițiile din partid până i se rezolvă situația juridică, dar între timp intervenise prima achitare.

Succesul sau insuccesul unui partid este rezultatul unui cumul de factori, imposibil de cuprins într-un simplu text de presă, dar este clar că președintele formațiunii are rolul său în procentele partidului, mai ales că până de curând, când în partid a fost cooptat Rareș Bogdan, Ludovic Orban a fost printre puținele vedete autentice ale PNL.

Normal se naște întrebarea: ce ar fi făcut Orban în alegeri dacă, în loc să renunțe la candidatură, ar fi mers mai departe? Un posibil răspuns este: îl arestau! Celelalte sunt speculații politice, dar pot paria că Orban ar fi colectat pentru partid un procent mai mare decât au făcut-o succesorii săi la candidatură. Ar fi câștigat? Probabil că nu, pentru că nu avea cum echivala procentele PSD de la acea oră și, peste asta, ar fi pierdut și susținerea votanților liberali care sunt seduși și de discursul anticorupție, expunând și candidații din țară la atacuri.

Procente dublate în 3 ani

În concluzie, Orban a acționat în primăvara lui 2016 în conformitate cu interesele partidului său, cele logice sau cele dictate de strategii lor, care-l vor un partid anticorupție. Orban a acționat pe modelul urmat, de exemplu, și de Vasile Blaga. Salturile pe loc în Piața Victoriei, prezența la mese rotunde cu procurorii care l-au anchetat sunt lucruri care țin de personaj și de cum acționează el într-o situație de stress și nu de strategie politică.

 Ce s-ar fi întâmplat dacă atunci când ar fi fost pus sub acuzare, tot în primăvara lui 2016, ar fi demisionat și Tăriceanu? Mai rămânea în coaliția de guvernare, dacă locul său ar fi fost luat de un alt politician din ALDE? Probabil că nu. Ar mai fi existat creșterea ALDE (de la 6%, la alegerile din 2016, la aproape 12%, cât anunță acum sondajele de opinie)? Încetarea discursului îndreptat împotriva abuzurilor din Justiție sau a statului paralel ar mai fi menținut partidul său la cota de azi? Sigur nu.

Tăriceanu a acționat, și el, în conformitate cu interesele formațiunii sale politice.