Domnul Ioan Talpeș, fost director al Serviciului de Informații Externe (1992-1997), general cu stele cât un hotel de lux, căruia îi lipsește doar una ca să fi e un „Palace”, a decis să acorde un interviu Evenimentului Zilei și astfel ilustrează două proverbe românești: „Dacă tăceai, filozof rămâneai!” și „Prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul!”

Intervievat de Dan Andronic, Ioan Talpeș încearcă să răspundă acuzației de înaltă trădare pe care i-o aduce generalul Cornel Biriș în revista „Periscop”, publicație a Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din SIE. De fapt, Talpeș bălmăjește niște răspunsuri, amestecând deliberat problemele, aruncând în spinarea altora răspunderea pentru faptele sale, cu aerul că este nedreptățit el, eroul, care a predat americanilor, aliaților noștri din NATO, lista cu ofițerii pe deplin conspirați, agenții infiltrați în SUA, Germania etc., unde spionau în folosul României, în schimbul, zice dumnealui, acceptării aderării țării noastre la Alianța Atlanticului de Nord. Că a făcut asta cu buna știință și acceptul președintelui României, Comandantului Suprem al Forțelor Armate, adică, pe atunci, Ion Iliescu.

L-am cunoscut bine pe domnul Ioan Talpeș, am fost colegi la Președinție după anul 2000. I-am făcut portretul în cartea mea de memorii, „Între linii”:

Un Kissinger dâmbovițean

​Ioan Talpeș își luase o morgă preocupată, de Kissinger dâmbovițean, cu fruntea umbrită de problemele politicii externe. Părea că pe umerii săi se sprijină nu numai Președinția României, sau țara cu totul, ci întreaga omenire! Universul părea că devenise terenul său de joacă, îi lipseau doar găletușa și lopățica…

Dar în paginile aceleiași cărți povestesc o întâmplare petrecută în biroul lui Strobe Talbott, cel care a fost adjunctul Secretarului de Stat Madeleine Albright, în timpul Administrației Clinton, bun prieten și coleg cu mine pe vremea când lucram amândoi la revista „Time”. Episodul se petrecea în 1995, exact în perioada în care se lăuda Talpeș că negocia cu NATO aderarea României la alianță:

El Greco, la New York

„Am ajuns la fix la Departamentul de Stat și Talbott, care mă aștepta, m-a văzut coborând din taxi. M-a condus într- o altă sală decât cea în care ne primise cu un an înainte. Era mobilată cu piese englezești, în care erau expuse porțelanuri fine, de calitate. Talbott arăta și el foarte bine în acest decor, pentru că părea un personaj pictat de El Greco: longilin, cu fruntea care se prelungea din cauza cheliei până la ceafă, cu un cap foarte dolic și o siluetă fină ca de iezuit. Înalt, mai înalt decât mine, îmbrăcat cu un costum luat de la Brooks Brothers din New York, cămașă Oxford cu guler moale, încheiat cu nasturi și cravată în dungi, în culorile Universității Yale. Pantofii tipic americani erau super-super lustruiți.

M-a invitat să mă așez și m-a întrebat ce am mai făcut între timp. I-am povestit că am fost numit oficial consilier la Cotroceni. Mă privea cu un aer ușor superior și compătimitor în același timp, ca și cum ar fi spus „Ia uite, mă, cu ce se ocupă băiatul ăsta în loc să deseneze!“.

Damf de țuică la FBI

„S-a bucurat grozav de portretul lui Alexandr Soljenițîn pe care i l-am dăruit și m-a întrebat dacă mai am timp să lucrez, după care a zis brusc:

– Spune-mi Eugen, dragă, cine conduce de fapt România?

– Dacă aș ști! am zis eu încercând să par netulburat. Nu pot să-mi dau seama exact cine se află în spatele lui Iliescu. Am o vagă idee, dar n-aș vrea să te induc în eroare.

Ce ironie, m-am gândit eu. Președintele României vrea să știe cum se scaldă americanii, iar aceștia vor să știe cine conduce, deci în ce ape ne scăldăm noi!

– Dar sistemul, Eugen, sistemul nu te înghite, nu-i așa? Am văzut că ai venit cu taxiul...

– Da, sigur că da! Ca în orice administrație din lume, care respinge indivizii veniți din afara ei, dintre intelectuali. În plus, la noi, eu sunt perceput ca un transfug, unul care și-a părăsit țara la greu. Cum îți închipui că se simt ăia din vechea gardă văzând că Iliescu a pus unul din ăsta la dreapta sa? Numai că pe mine mă amuză piedicile pe care mi le pun și cred că ce mi se întâmplă reprezintă o experiență de viață care mă interesează. Îmi satisface latura de „voyeurist“.

– Poate, zice Talbott. Numai că degeaba îți place ție să te îmbraci în kaki, cu sahariene militare. Să știi un lucru: tu NU ești militar, dar ei SUNT. Nu ai cum să te înțelegi cu ei. Uite, continuă americanul, tu mi-ai adus în dar acest portret minunat, dar e un general acolo, la voi, șeful Contraspionajului (se referea la Ion Talpeș) care vine deseori să-și vadă omologii aici. A ajuns de râsul lor pentru că le aduce cadou câte o sticlă de șliboviță, care miroase îngrozitor și are dop din cocean de porumb. Ăstora, care beau cele mai rare whisky-uri din lume! Ba, le-a mai dat și câte un ștergar artizanal de duzină! Cu ăștia vrei tu să te înțelegi?

Ce general?

Aluzia la Talpeș m-a întristat. Și ăsta își zice general! Ce general? Pentru ce fapte de vitejie a fost avansat până la acest grad cartograful lui Ilie Ceaușescu? În zâmbetul ușor trist de pe fața lui Strobe Talbott se putea citi un soi de amărăciune că nu voi putea fi apreciat la justa mea valoare acolo, în România. Mă privea ca un director de cămin de copii care a adoptat un orfan și acum protejatul său naiv a plecat să-și caute adevărații părinți. Aveam senzația că retrăiesc, la alt nivel e adevărat, dialogul cu Dan Iosif în care mă îndemna să plec de la Președinție și din România ca să mă facă americanii ambasadorul lor. Discuția aceasta m-a făcut să mă simt din nou „între linii“...

Eu încercam să-i explic și faptul că, fiind artist de profesie, administrația românească nu mă lua în serios. La care Talbott s-a plâns de cât de complicate erau negocierile cu funcționarii români, care sunt total neprofesioniști, care se comportă ca niște amatori. Ce mi-ar fi plăcut să fie Iliescu de față, el care susținea că ministerul de externe român geme de ceaușiști pentru că sunt cei mai profesioniști și mai de neînlocuit!

Băsescu l-a mirosit din prima

Exclusiv. Mărturisesc că nu știu cine l-a adus pe Talpeș la Iliescu în ianuarie 1990 și nici ce competențe i-a descoperit acesta de l-a numit la conducerea Serviciului de Informații Externe. Mi-e teamă că i-a plăcut slugărnicia lui Talpeș și nu s-a gândit că slugoii nu sunt și loiali, ci sunt veșnic în căutarea unui nou stăpân, mai bogat sau mai puternic. Traian Băsescu l-a „mirosit” imediat. Atunci când Talpeș a încercat să se gudure pe lângă noul stăpân de la Cotroceni, în 2004, Băsescu a spus că „nu are nevoie de culegători de scame de pe rever!”

Ioan Talpeș, în loc să se laude cu activitatea lui, ar trebui să răspundă la niște întrebări:

1. Când, în ce loc și cu ce ocazie i-au cerut șefii FBI și CIA să deconspire „fantomele”? Delegația (oficială sau nu), anul, data, locația (sediu FBI sau CIA), numele și funcția interlocutorilor?

2. A întocmit un raport oficial la întoarcerea în țară? Avea obligația! Dacă da, l-a înaintat CSAT-ului, președintelui Iliescu? Cum a procedat după o astfel de situație gravă?

3. A discutat confidențial cu Ion Iliescu? Ce i-a spus?

4. În baza cărei înțelegeri, document confidențial, secret, a predat lista? În astfel de situații se întocmește un protocol.

Din nou, despre „fantome”

În practica statelor învinse în război, cum eram considerați noi, în urma Războiul rece, Serviciile își retrag „fantomele” și le oferă posibilitatea de a reveni în țară, cu o pensie camuflată. Dacă refuză, deoarece locuiesc de mult timp în țara respectivă și au familii, averi, locuri de muncă, afaceri etc., li se cere să anunțe autoritățile, dar numai după ce România devine oficial aliat al țării respective.

În asemenea situații, „fantoma” este trecută în supravegherea Serviciilor noastre, pentru că există riscul să fie „întoarsă” sau să dea informații care pot fi folosite împotriva statului român.

Ceea ce cereau americanii - care mai mult ca sigur știau cine sunt respectivii agenți acoperiți - erau legăturile lor în America, până la ce nivel penetraseră, cine erau „trădătorii” americani, ce informații se obținuseră.

Înapoi, în scorbură!

Istoricul Alex Mihai Stoenescu a publicat o nouă carte intitulată „Securitatea nu poate fi reabilitată”, apărută de curând la Editura RAO, în care dezvăluie interviurile sale cu generalul Iulian Vlad, din perioada 2003- 2008. Din mărturia generalului Vlad rezultă că misiunile „fantomelor” nu erau îndreptate împotriva SUA, ci erau de cunoaștere a activităților „anticeaușiste” de pe teritoriul SUA, de recunoaștere a politicienilor și funcționarilor favorabili afacerilor cu România (Eagelberger, Sultz, Kissinger sau cei care au votat și sprijinit acordarea Clauzei națiunii celei mai favorizate), de verificare a bonității unor firme, de prevenire a unor acte unilaterale ostile sau nefavorabile.

Iar dacă domnul Ioan Talpeș nu poate să dea răspunsuri la întrebările acestea, mai bine să se întoarcă în scorbura de unde a ieșit sau la undițele de pe malul lacului, în speranța că nimeni nu va depune o plângere împotriva sa pentru acte de trădare, în baza articolului nr. 155 din Codul Penal.

Politicianul-artist care a uimit lumea

Eugen Mihăescu este un pictor, grafician și om politic român, membru de onoare al Academiei Române din 1993. S-a născut în București, în 24 august 1937, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Nicolae Mihăescu, a fost asistentul lui Tudor Vianu. Eugen Mihăescu și-a făcut studiile la Liceul Sfântul Sava, apoi, cele universitare, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”.

În 1961 a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici. A condus revistele „Secolul 20”, a cărei concepție grafică îi aparține, și „Luceafărul”. În 1967 s-a stabilit în Elveția, la Laussane. A fost director artistic al Editurii Rencontre. Foarte apreciat, a publicat desene în Le Monde și în Le Figaro literaire. Din Elveția s-a mutat la New York și a devenit colaborator permanent al cotidianului The New York Times. A mai avut colaborări permanente cu multe publicații de succes.

Între 1981 și 1982, a fost profesor la Institutul Pratt din New York. Eugen Mihăescu a povestit că a intrat, în iarna anului 1990, în echipa lui Ion Iliescu și a catalogat anii petrecuți la Cotroceni drept „un coșmar”. A lucrat cu Adrian Năstase, Hrebenciuc, Corina Crețu, Ioan Talpeș, Dan Iosif și Mircea Geoană. În anul 2000, în noul mandat al lui Iliescu, Mihăescu a fost consilier în relația cu diaspora, iar Ioan Talpeș era șeful Administrației Prezidențiale. În perioada 2001-2004, a fost ambasador, delegat permanent al României pe lângă UNESCO, la Paris. Și a continuat să publice în Le Monde.

A fost ales senator, în Parlamentul României, pe listele Partidului România Mare și vicepreședinte al Comisiei pentru politică externă a Senatului, în legislatura 2004-2008. Între anii 2005 și 2007 a reprezentat România în Parlamentul European, unde a fost membru al grupului naționalist. În 2012 a părăsit scena politică. Spunea că s-a înscris în PRM „să-i dau o palmă lui Iliescu”. „Tragedia României este că e condusă de slugoi, care dau socoteală altcuiva aflat la Bruxelles, în ambasadele străine sau în alte capitale”, scria academicianul Eugen Mihăescu anul trecut. (Cora Muntean)

Jurnalistul care a împins granițele NATO

Strobe Tallbot, jurnalist și analist politic, s-a născut în Dayton, în 25 aprilie 1946. În 1968 a absovit Universitatea Yale, unde și-a ales ca specialitate limba rusă, din dorinţa de a-i citi în original pe Tolstoi, Puşkin şi Dostoievski.

Vocaţia pentru gazetărie i-a adus, în timpul studenției, un post de şef de redacţie al cotidianului campusului universitar „Yale Daily News”, poziţie pe care o deţinuse și Henry Luce, cofondator al săptămânalului „Time”. Apoi a intrat stagiar, la biroul din Londra al revistei „Time”. Deoarece cunoștea limba rusă, a fost trimis la Praga, unde a asistat neputincios la strivirea „Primăverii de la Praga” sub șenilele tancurilor rusești.

Pentru a evita recrutarea, ostil războiului din Vietnam, Tallbot a reușit să obţină o bursă în Europa, la Oxford. Aici îl va întâlni pe cel cu care va lega o prietenie pe viață, un alt contestatar al războiului din fosta Indochină franceză, Bill Clinton. Au fost colegi de camera și această întâlnire îi va influenţa toată cariera sa.

Prieten cu Bill Clinton, președintele care i-a schimbat viața

În 1993, Bill Clinton câștigă alegerile prezidențiale în America; cariera lui Strobe Talbott începe o nouă etapă. Este chemat de vechiul său coleg şi prieten la Departamentul de Stat. Aici va fi, la început, ambasador cu însărcinări speciale şi consultant în problemele fostului spaţiu sovietic şi ale celui adiacent, iar din 1994, adjunct al secretarului de stat, adică numărul 2 al Diplomaţiei americane (titular a fost mai întâi Warren Christopher, apoi Madeleine Albright), domeniul său prioritar fiind acelaşi. Va rămâne în această funcţie timp de şapte ani. Strobe Tallbot este cunoscut și ca „jurnalistul care a împins granițele NATO spre Est”. (Cora Muntean)