Pe 8 martie după-amiaza începeau pregătirile. Bunica se apuca să cotrobăie prin cămară și să scoată comorile.
Cea mai impresionantă era o planșetă uriașă pe care trântea coca și o frământa de-i mergeau fulgii. La răstimpuri, cu o mișcare de semănător, zvârlea cu dexteritate câte un pumn de făină, să aibă coca unde se tăvăli.
Aici intram și eu în rol: bunica îmi punea în față un boț mititel de cocă și-mi spunea să o imit. O bagi atent sub podul palmei și o răsucești strivind-o ușor, până se subțiază la un capăt de seamănă cu o râmă alb-gălbuie. Atunci o apuci binișor de coadă, zvâcnești din încheietură și o petreci peste corpul lung, iar ea se răsucește și se transformă ascultătoare într-o fundiță. Cu un cuțit tai capetele să fie egale și presezi atent pe mijloc să nu se dezlipească. Apoi, dai fundița pe marginea planșetei.
Îi venea ușor să vorbească. Din mâinile ei, mai albe decât făina „trei nule”, cu vinișoare delicate, mucenicii ieșeau unul după altul ca pe bandă. Egali și frumoși deopotrivă. Dintre degetele mele boante și neîndemânatice ieșeau niște monstruleți supradimensionați, negri de cât îi frământam, pe care îi așezam cu mândrie pe marginea „mea” de planșetă. Până când bunica dădea gata toată coca, izbuteam să termin și eu vreo cinci, șase. Când bunicul venea în inspecție, mă necăjea botezându-i „măcinicoi”, iar bunica îl certa.
Ne puteți urmări și pe Google News
Evident, a doua zi, când punea fundițele la fiert, în apa dulce, cu coji de portocală, bunica îmi arunca pe șest „măcinicoii”. Eu, însă, mi-i căutam disperat prin farfurie și când găseam câte unul mai umflat decretam că e al meu. Mai târziu, aveam să aflu că fundițele alea aveau o semnificație mult mai adâncă: închipuiau niște siluete de oameni scufundați până la umeri într-un lac înghețat. Cei 40 de mucenici au murit pentru credința lor, dar, asemenea grâului care trebuie să moară ca să se înmulțească, povestea lor continuă să se spună an de an. Din făina grâului lor se fac „fundițele”, cu trudă și cu dragoste.
Apoi, modernizarea i-a dat bunicii o lovitură care a mâhnit-o profund: au apărut formele de mucenici, apoi mucenicii gata preparați, niște pungi cu „opturi” întărite care se bagă de-a gata în oală. A mai rezistat o perioadă, încăpățânându-se să învârtă râma alb-gălbuie în fiecare seară de 8 martie. Când puterile au lăsat-o s-a resemnat.
Câțiva ani după aceea, a venit rândul lui fiu-meu să se întâlnească cu mucenicii. A dat circumspect cu lingura prin zeama parfumată, îngroșată de ploaia de nucă și scorțișoară, și o dată a strigat încântat: „Infiniți!” Undeva, acolo sus, patruzeci de militari încercați și dârji trebuie că au zâmbit cu duioșie.
Câtă vreme copiii mai află că, în fiecare an, pe 9 martie, în farfurii avem „mucenici” - nu „fundițe”, și „infiniți” - nu „opturi”, nădejdea nu e de tot pierdută.
Recomandările noastre
