Max Aub este un scriitor despre care puțini știu în România. Nici măcar prin locurile pe unde a peregrinat n-a ajuns în prim-plan. O explicație poate fi viața pe care a dus-o. S-a născut în 1903, la Paris, iar din 1914 a trăit cu familia în Spania (fiind de origine germană, tatăl său s-a temut să nu aibă probleme atunci când a început războiul, așa că a plecat în exil cu familia). A luptat de partea republicanilor împotriva trupelor franchiste.
A avut prieteni celebri – Garcia Lorca, Malraux, Picasso, Dali, Bunuel. Anul 1937 îl găsește în postul de atașat cultural la Ambasada Spaniei din Paris. Având convingeri comuniste, a fost arestat în 1939. În timpul Regimului de la Vichy a fost închis într-un lagăr din sudul Franței. Evadează în 1942 și se stabilește în Mexic, unde moare în 1972.
A lăsat în urmă multe lucrări în spaniolă, printre care și Crime exemplare (1956), o cărțulie care nu depășește cu mult o sută de pagini, dar de o valoare literară indiscutabilă.
Într-o narațiune polițistă, un punct important al anchetei îl constituie descoperirea mobilului care a condus la comiterea faptelor. În Crime exemplare, Max Aub nu este interesat decât de acest aspect. Nu-l pasionează să consemneze depozițiile martorilor, urmărirea suspecților și arestarea vinovatului. În paginile lui nu apar polițiști, detectivi și nici nu le este descrisă activitatea.
Ne puteți urmări și pe Google News
De cele mai multe ori, a smulge de la un ucigaș o recunoaștere a faptei sale abominabile și o explicație a motivului pentru care a suprimat o viață cere investigatorilor multe ceasuri și zile de trudă și o varietate de mijloace de persuasiune. Ca și cum i s-ar fi permis accesul într-o cameră de luat interogatorii, autorul are privilegiul de a se afla acolo chiar în acea clipă de grație când făptașii se hotărăsc să mărturisească, să spună ce i-a îndemnat să ucidă și cum au procedat. El le înregistrează scrupulos declarațiile, fără să adauge niciun comentariu. Nu-și manifestă nici dorința de a-i justifica, de a-i condamna sau de a-i ierta. O altă instanță va analiza cazurile și va da verdictele.
Dacă ar fi apărut la Paris, în anii de glorie ai avangardismului, Crime exemplare i-ar fi încântat pe Tristan Tzara, pe Andre Breton, Salvador Dali… Este o bijuterie literară insolită, datorată unui maestru al umorului negru. În aparență, doar o joacă, așa cum obișnuiesc uneori scriitorii să ne propună pentru a ne delecta. Cine are răbdarea să-i exploreze semnificațiile, poate avea revelații tulburătoare – morale, psihologice, sociologice, filosofice.
Recomandările noastre
