Gustavo Zerbino a rezistat 72 de zile în Anzi, după un accident de avion. A fost nevoit să mănânce carne de om, după cum a povestit pentru EVZ.
Au mâncat carne de om, carnea colegilor lor morţi în accidentul de avion din care ei scăpaseră miraculos. Ei, rugbişti din Uruguay, zburau către Chile pentru a disputa un meci ca oricare altul şi au văzut moartea cu ochii când avionul în care erau s-a prăbuşit în munţii Anzi, la graniţa dintre cele două ţări. Niciunul dintre ei nu avea mai mult de 20 de ani. Era 13 octombrie 1972. Unii au murit pe loc, alţii în avalanşe, alţii de frig - în total, 29 de morţi dintre cei 45 de pasageri. Supravieţuitorii, 16 la număr, au fost salvaţi după mai bine de două luni în care au înţeles pe viu definiţia exactă a expresiei „instinct de supravieţuire“. Era 23 decembrie. Prăbuşirea 13 octombrie 1972. Echipa de rugby uruguayană Christians Rugby Football Club se urcă la bordul avionului Fairchild FH-227, zborul cu numărul 571. Au un meci de disputat în Santiago, Chile. Băieţii porniseră cu o zi înainte, dar vremea nefavorabilă i-a oprit din drum peste noapte. Pe 13 octombrie şi-au reluat călătoria, al cărei final însă nu a fost în Santiago, din cauza unei erori. Avionul urma să traverseze o trecătoare în Anzi, iar pilotul notifica turnul de control din Santiago că se află deasupra locului numit Curico. A primit permisiunea să scadă altitudinea de zbor, şi de-aici a început tragedia. După ce s-a afundat într-un ocean de nori, aeronava s-a ciocnit de pereţii stâncoşi. 12 oameni au murit pe loc şi alţi 5 în dimineaţa următoare, povesteşte unul dintre supravieţuitori, membru în echipa de rugby, Gustavo Zerbino, acum preşedintele Federaţiei de Rugby a Uruguayului. Avea atunci doar 19 ani şi era student la medicină. Ieri l-am întâlnit - prin intermediul www.rugby.ro. - la un hotel din Bucureşti. Se află în România tot pentru un meci, şi a venit tot cu avionul. „Sunt Superman, zbor singur, dar asta rămâne între noi“, glumeşte Gustavo. Operaţiunile de salvare, întrerupte Locul în care a căzut avionul se numeşte Cerro Seler, cunoscut ca Glaciar de las Lágrimas, şi se află la peste 4.000 de metri altitudine. „Au fost momente de groază, prăbuşirea şi apoi alunecarea de peste 5 kilometri. Părea un coşmar care nu se mai termina. Ne-am trezit la 4.000 de metri altitudine, fără haine, fără mâncare, fără nimic. Nici nu vă imaginaţi cât de frig poate să fie uneori... De aici a început lupta pentru supravieţuire“, deşiră norocosul din Montevideo, a nu se ştie câta oară, ghemul amintirilor acelor zile.
Vocea lui este încărcată cu emoţie şi acum, după 36 de ani de la accident. Dar nu lasă să se vadă uşor asta. După ce avionul a fost dat dispărut de către turnul de control, au început operaţiunile de salvare. I-au căutat echipe din trei ţări, dar au abandonat acţiunea după numai opt zile. Aparatul de zbor era la vreo 18 metri sub zăpadă, deci imposibil de văzut din cer, iar supravieţuitorilor impactului le-a luat trei zile ca să iasă din avion. Cum s-au văzut afară, au improvizat un radio şi au reuşit să asculte un post TV care anunţa încetarea căutărilor şi reluarea lor abia peste câteva luni, pentru găsirea cadavrelor. „Alergam după soare“ Supravieţuitorii au realizat, după prăbuşire, că mâncarea care le-a rămas era extrem de puţină: câteva tablete de ciocolată, sandviciuri şi câteva sticle cu vin. Au împărţit totul în mici porţii care să-i ţină în viaţă cât mai mult timp. „În primele zece zile am băut fiecare câte-un degetar de vin, câte-un vârf de deget de pastă de dinţi, cremă din aceea cu care se dau femeile pe faţă, gel de păr, orice. După zece zile eram mai slabi fiecare cu 25 de kilograme. După încă 5 zile, cântăream cu 40 de kilograme mai puţin!“ Studentul la medicină care era atunci Gustavo aflase deja că în situaţii ca a lor - erau îmbrăcaţi în haine de primăvară pe un ger cumplit - organismul face eforturi uriaşe pentru a-şi menţine cât de cât o temperatură de supravieţuire: „Pentru a avea energie, corpul se hrăneşte mai întâi din grăsimi, apoi din muşchi, apoi din oase“.
Rătăciţi în Anzi, cei 16 ştiau deja că nu-i mai caută nimeni. Gustavo şi încă doi colegi de-ai săi au hotărât să urce un versant pentru a vedea ce este dincolo. „Urcam extrem de încet din cauza extenuării fizice. Eram congelaţi de-a dreptul şi alergam după soare. Pe partea de versant unde ne aflam noi, soarele apunea la ora 16.00, trecea de partea cealaltă a muntelui, iar noi încercam să prindem cât mai mult soare ca să ne încălzim. Când am ajuns în vârf, la vreo 5.800 de metri altitudine, ne-am dat seama că suntem în creierul munţilor, în mijlocul necunoscutului“, povesteşte Gustavo. Noaptea, de frig, cei trei dormeau „sandvici“ şi la 15-20 de minute se schimba omul din mijloc. Când s-au întors cu vestea proastă din vârful muntelui, erau orbi de atâta lumină, li se clătinau dinţii la propriu şi nu-şi mai simţeau picioarele. Îşi dădeau pumni unul altuia pentru a-şi stimula circulaţia sângelui măcar în obraji. „Tata a împrumutat muşchii de la colegii lui morţi“ Ca să iasă într-o zonă cu vizibilitate mai mare aveau de parcurs cam 100 de kilometri. „Din copertele din plastic ale unor manuale pe care le aveam cu noi am făcut mănuşi pe care le-am cusut cu sârmă subţire de la nişte bobine, am improvizat nişte bastoane cu care să ne ajutăm la mers şi ne-am confecţionat ochelari de soare, ca Zorro, din folia de protecţie pe care o avea pilotul pe parbrizul avionului, care îl apăra de lumina frontală a soarelui“, înşiră supravieţuitorul accidentului. Pentru a scăpa cu viaţă, au încălcat toate tradiţiile şi tabuurile culturale, fiziologice, religioase şi de orice altă natură.
„Ne-am dat seama că altfel vom muri, a fost alegerea noastră“. După 15-20 de zile de înfometare, când erau gata-gata să-şi dea sufletul, au luat poate cea mai grea decizie. S-au hrănit cu carnea camarazilor lor morţi, mulţi dintre ei colegi de clasă de-ai lor. Altă soluţie nu mai era, iar Gustavo nu mai poate vorbi despre asta decât pe ocolite: „Fiul meu, Sebastian, avea 6 ani când a văzut un documentar despre mine. Când fraţii lui mai mici - am 6 copii în total - l-au întrebat cum a scăpat tata cu viaţă atunci, Sebastian le-a zis: «Tata era slăbit şi a împrumutat muşchii de la colegii lui morţi ca să poată merge»“.
Gustavo Zerbino, preşedintele Federaţiei de Rugby din Uruguay: "Din copertele din plastic ale unor cărţi ne-am făcut mănuşi, le-am cusut cu sârmă subţire de la nişte bobine şi ne-am confecţionat ochelari de soare, ca Zorro, din folia de protecţie pe care o avea pilotul pe parbrizul avionului." DESTIN Profesor de supravieţuire Când şi-au văzut, în sfârşit, rudele şi prietenii, după 72 de zile de coşmar, toţi supravieţuitorii au devenit o familie uriaşă. Din tot ce povesteşte, este singurul moment în care Gustavo nu-şi poate reprima emoţia şi-i licăresc ochii, deşi nu descrie momentul întâlnirii cu părinţii săi. „Suntem o mare familie acum, vreo 100, cu veri, cu prieteni, cu bunici cu tot“, afirmă fără să clipească Gustavo Zerbino.
Ei au înfiinţat un campionat, „Cupa Prieteniei“, care se joacă, evident, pe 13 octombrie, un an în Uruguay, un an în Chile. Niciunul dintre ei nu se teme să se deplaseze cu avionul, nici măcar cei care şi-au văzut moartea cu ochii la bordul aparatului Fairchild FH-227. Din tragedia pe care a trăit-o, Gustavo a învăţat atât de multe încât are de dat şi altora. Ţine prelegeri la diferite universităţi din lume despre teambuilding, motivare emoţională, despre excelenţa în adaptare şi adversity management, adică îi învaţă pe alţii cum să facă pentru a se schimba din mers odată cu lumea. Şi, oriunde se duce, are prietenii cu el, în suflet, şi, de multe ori, are soţia alături („Ştie că româncele sunt periculoase, haha!“).
Recomandările noastre
