Spre sfârșitul anilor '90, când majoritatea alesesem „Schimbarea” și priveam cu speranță spre președintele Emil Constantinescu, instituțiile de forță ale statului – Ministerul de Interne, Parchetele și Ministerul Justiției – au ales să pună interdicții accesului jurnaliștilor la angajații care se ocupaseră direct de cazurile ce bulversau opinia publică.

După anul 2000, o mână de ajutor consistentă a venit și din partea unor moguli care cumpăraseră ziare sau televiziuni, își impuseseră oameni obedienți în conduceri, iar aceștia au impus o nouă organizare a redacțiilor. Ușor-ușor se prefigura o anihilare a surselor proprii, înlocuite cu comunicatele oficiale emise de purtătorii de cuvânt sau birourile de presă. Cum s-a întâmplă azi, în cazul polițistului pedofil. Pe vremuri, ne „suflau” colegii lui despre pilosul dezaxat.

Un ziarist adevarat trebuie să aibă surse proprii. Adică oameni din diferite instituţii şi medii sociale cu care, în timp, a cimentat o relaţie bazată pe încredere reciprocă. Un ziarist care are o agendă telefonică încărcată cu numele surselor sale e un ziarist care va avea mereu informaţii corecte (şi mai mult decât cele oficiale!) de oferit cititorilor. Am învăţat asta din prima lună în care am intrat în presă, apoi de la șefii mei de la Tineretul liber, şi n-am obosit să o spun mereu tuturor celor cu care am lucrat de-a lungul anilor, ziarişti din departamentele Investigaţii, Reporteri speciali sau Social.

Din păcate, însă, apariţia computerului, dotat cu net şi Google, şi a telefoanelor mobile, plus cerințele din ce în ce mai puțin exigente ale șefilor, i-au făcut pe jurnalişti să nu-şi mai bată capul cu cultivarea surselor, iar munca de teren să fie din ce în ce mai rară sau superficială. O declaraţie, câteva cadre, eventual un filmuleţ pus la dispoziţie de Poliţie sau procurori sunt, de multe ori, de ajuns pentru o ştire de jurnal tv sau un articol pentru ziarul-site.

Desigur, sunt şi excepţii. Din ce în ce mai puține în ceea ce înseamnă ziar tipărit și puține de tot în categoria ziarul-site. A dispărut de ani buni noțiunea de „Presa, a patra putere în stat”. Ba chiar, în momentul de față, când toată lumea scrie pe Facebook despre informații auzite, s-a ajuns la percepția că asta-i presă și că nu-i mare scofală dacă dispar jurnaliștii. Puțini își dau seama că informațiile pleacă tot de la jurnaliști și că sunt doar comentate pe Facebook de masa largă. Cetățeanul X sau Y nu va fi capabil să furnizeze știri de interes general fiindcă nu va avea surse, nici oficiale, nici confidențiale. Despre resposablitatea difuzării unei știri, nici nu mai vorbim!

Primii purtători de cuvânt ai Poliției și Parchetelor și relația lor cu jurnaliștii

Primele mele surse au fost în Poliţie, apoi în Parchetele bucureștene și în Parchetul General, dar și în Ministerul Justiției. Mi se repartizaseră aceste instituţii şi trebuia ca, zilnic, să aflu ce se întâmplă în domeniul infracţional la nivelul Capitalei şi în ţară. O să încep cu relația cu Poliția.

Era începutul anului 1991, când încă oamenii din Poliţie erau timoraţi de evenimentele ce trecuseră peste ei de la Revoluţie încoace. Mulţi nu depăşiseră statutul de miliţian, dar şi mai mulţi râvneau la o schimbare. Cei tineri aveau nostalgia poliţiştilor din filmele americane şi încercau să se profesionalizeze. Evident, vorbesc de compartimentele specializate – criminalistică, judiciar, omoruri, arme şi muniţie, pirotehnişti, nu de agenţii de stradă care parcă aveau (şi au) în sânge microbul pulanului şi virusul amendării pentru lipsa grupei sangvine din buletin.

Deschiderea către massmedia a generalilor din Poliţie a fost înfiinţarea birourilor de presă. Norocul ziariştilor acelor ani a fost că acolo au fost numiţi oameni tineri şi cu carte, nerodaţi încă în sistem. Am învăţat unii de la alţii, jurnalişti şi poliţişti sau procurori, să gestionăm informaţiile astfel ca toţi să ne facem meseria în limitele legilor de atunci şi a deontologiei profesionale. Faptul că, în fiecare dimineaţă, ne beam cafeaua împreună trecând în revistă evenimentele infracţionale din ziua anterioară, ne-a apropiat şi, încet-încet, între noi s-au legat amiciţii bazate pe încredere şi respect reciproc.

Să nu vă închipuiţi că-i menajam pe poliţiştii sau procurorii care greşeau! Colecţiile ziarelor din acea perioadă – Tineretul liber, România liberă, Adevărul, revistele de mare tiraj Expres sau Zig- Zag, stau mărturie. Însă ofiţerii de presă de atunci ştiau că, în faţa probelor produse de anchetele jurnalistice, e inutil să se supere şi să ascundă gunoiul sub preş. Unii poliţişti ne sprijineau la vedere, alţii o făceau discret, confirmându-ne informaţiile cu care veneam în urma propriilor investigaţii. Nu de puţine ori le-am fost noi de mare ajutor, furnizându-le mărturii sau probe la care ei nu ajunseseră. Jurnaliştii Sorin Ovidiu Bălan, Mirel Curea, Adina Anghelescu, Anca Oegar, Emil Burloi, Valentin Boeru, Carmen Tănăsescu, Magdalena Manea, Lucia Ifrim ştiu despre ce vorbesc.

Primii ofiţeri care au pus bazele biroului de presă de la Poliţia Capitalei au fost maiorii Dumitru Secrieru şi Mişu Costea. Ei au deschis larg porţile Poliţiei şi minţile şefilor ce considerau presa un pericol. La IGP, relaţia cu presa o menţineau Nicolae Bucur, Marian Chirion, Lucian Ciuchiţă, Haralambie Neda, Florin Ionescu.

La Jandarmerie, imaginea instituției a creat-o colonelul Gheorghe Boblea, cu sprijinul generalului Bunoaica, un șef cu o mentalitate democratică de-a dreptul deranjantă pentru eșaloanele superioare, instituționale și politice. A murit într-un suspect accident, când elicopterul în care se afla împreună cu alți șefi de la Interne s-a prăbușit.

Amintiţi-vă cum în acei ani '90, generalii ieşeau în public cu declaraţii ori de câte ori se întâmpla ceva grav sau când Internele erau puse la zid.

La Parchetul București, prima purtătoare de cuvânt care a interacționat cu presa a fost procuror Elena Cherciu, o tânără cu o disponibilitate extraordinară pentru a ne introduce în lumea dreptului și a legislației, să ne învețe cum decurge o anchetă și care sunt drepturile unui presupus infractor. A urmat-o Grațiela Dobrilă, un partener de dialog corect și care înțelegea perfect că relația ziarist-procuror poate fi benefică pentru o comunicare către public. La Parchetul General colaborau cu jurnaliștii procurorii Eugen Porembschi și Dan Apostol, ultimul, acum un celebru avocat. Azi, ca să smulgi o declaraţie ministrului, procurorului general sau şefilor Poliţiei și Jandarmeriei trebuie să-l convingi pe purtătorul de cuvânt că vrei să scrii despre bilanţul instituţiei!