Escrocii sunt o categorie aparte de infractori. Pentru a putea fi escroc, trebuie să ai nişte calităţi native. Un astfel de infractor nu o să fie niciodată un „bombardier”, nu o să se bazeze niciodată pe forţa pumnului. Ci pe ceva mult mai puternic: pe forţa cuvântului.

Escrocul se bazează pe calităţile lui native de a fi simpatic, de a câştiga încrederea oamenilor, de a minţi extrem de convingător. De cele mai multe ori, victimelor nici nu le vine să creadă că domnul distins, cu vorbire aleasă, care le făcea rost de lucrări de artă „origionale” şi povestea despre cum se întâlnea el la Paris, prin cafenele boeme, cu Rembrandt, Chagall sau Renoir, este un escroc. Ori băiatul simpatic, gata să-ţi sară în ajutor, chiar dacă nu aveai nevoie, este unul care te va jefui cu zâmbetul pe buze. Sau domnişoara stilată cu care nu-ţi era ruşine să mergi la braţ la cea mai simandicoasă dintre recepţii, este de fapt o escroacă.

Sunt multe victime care, deşi dosarele celor care i-au ţepuit au fost deja judecate, iar autorii sunt prin puşcărie, tot nu le vine să creadă că este adevărat ce au păţit. Că undeva, trebuie să fie o greşeală. A Poliţiei, a Justiţiei, a cuiva. Oricum, nu a lui, care s-a lăsat prostit. Căruia i s-au speculat slăbiciunile.

Escrocii „electronici”

Pandemia de coronavirus a strâns înapoi în ţară tot felul de infractori de prin toate colţurile Europei, pe unde se răspândiseră. Printre ei, şi escrocii. Care în România nu prea au pe cine trage în ţeapă. Fie că oamenii sunt săraci, fie că există posibilitatea ca un astfel de ţepuit să-i caute, poate nu singur, ci însoţit, ca să-şi recupereze banii de care a fost escrocat.

Astfel, a apărut o categorie nouă de escroci. Cei, hai să-i numim, „electronici”. Care îşi racolează victimelele pe reţelele de socializare. Acest mod de racolare are două avantaje: infractorul îşi poate atribui ce identitate vrea, poate pune ce poză doreşte şi, în plus, este mai greu, dacă nu aproape imposibil, să fie găsit de către victimă.

Cei care urmează să fie ţepuiţi sunt racolaţi de regulă dintre bărbaţii singuri, români care muncesc în străinătate. Li se speculează singurătatea. Dorinţa de a comunica în româneşte cu cineva, dar, mai ales, dorul de a auzi o vorbă bună. Ba chiar să li se spună cu sunt frumoşi şi iubiţi.

Cele care  îi racolează sunt de regulă fete care, pentru că s-au închis puff-urile (n.a. bordeluri) în Germania, iar în Italia nu mai pot sta pe stradă, fac bani prin metoda îndrăgostirii pe reţelele de socializare.

După ce sunt astfel fezandate, victimelor li se toarnă o telenovelă siropoasă, cu iubeală lipicioasă sau cu tristeţe de plânge lumea în sală. Apoi li se cer bani. Iar ei, păcăliţi, plătesc. De multe ori, sume considerabile.

Mihail din Tulcea, căruia Delia i-a frânt inima în Anglia

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE