James K. Polk, președinte din 1845 până în 1849, și-a făcut campanie cu promisiunea că nu va candida pentru un al doilea mandat. Și și-a ținut promisiunea. Dar lupta politică actuală nu prea are multe în comun cu cea din secolul XXI.
Singura excepție din istoria politică modernă: Lyndon Johnson. Propulsat la președinție după asasinarea lui John F. Kennedy în 1963, el a fost ales la scară largă în 1964 împotriva republicanului Barry Goldwater, dar anunțase, în martie 1968, că nu va mai candida la realegere.
Pentru mulți istorici, prins în frământările războiului din Vietnam și confruntat cu fronda aripii progresiste a partidului său, Johnson el a fost convins că se îndreaptă spre înfrângere.
Dar decizia sa de a se retrage a fost totuși o surpriză uriașă, „un Pearl Harbor în politică”, potrivit unui democrat de funte de la acea vreme.
„La naiba, ești bătrân”
Dincolo de apetitul pentru putere și prestigiul funcției, de ce această obstinație în dorința de a se reprezenta?
„Al doilea mandat îi conferă unui președinte un sentiment de legitimitate”, a răspuns Julian Zelizer. „Poate fi, de asemenea, o oportunitate de a lansa inițiative politice dificile fără presiune electorală”.
Joe Biden, care uneori a apărut confuz în timpul campaniei, știe asta: se află într-o poziție singulară.
În toamna anului 2018, când încă nu-și anunțase candidatura, recunoscuse, la Michigan, că vârsta era „o întrebare absolut legitimă”.
„Cred că este destul de normal ca oamenii să se uite la mine și să spună, dacă aș fi candidat: La naiba, oricum ești bătrân!”, a spus Biden. „Este adevărat că de-a lungul anilor am îmbătrânit”, a adăugat el, sugerând că nu și-a pierdut nimic din energia și capacitățile sale intelectuale.
Recomandările noastre
