Există un pastor neo-protestant, Billy Graham pe numele său, care după moarte, a devenit cel de-al patrulea cetățean din istoria SUA, al cărui sicriu a primit onoarea de a fi așezat în interiorul Capitol Rotonda, din celebra Casă Albă.

Onoarea acesta este de regulă rezervată doar personalităților politice și militare care s-au distins prin servicii deosebite către statul american. Cum a fost în decursul vieții sale „Consilier Spiritual” pentru câțiva președinți, pastorul Graham este un exemplu minunat pentru relațiile mutual avantajoase dintre politicienii și grupările religioase din SUA.

Botezat la 62 de ani

Strânsa și complexa legătură dintre creștinismul evanghelic neo-protestant și Administrația Prezidențială Americană s-a concretizat în jurul anului 1950. În decada următoare, SUA a fost locul unei explozii religioase fără precedent.

Tipică pentru atmosfera locală, ticsită de secte și „sectuțe” provenite din sămânța arucată cu sârg de către Luther. Toată această adevărată liotă de biserici, care au profitat de climatul social și politic de acolo, au avut o înflorire de care și azi își aduc aminte cu jind.

Numărul membrilor bisericilor respective a crescut de la 49 de procente, cât era înainte de ultimul Război Mondial, la peste 69 de procente din numărul americanilor.

Și asta până în anul 1960, când Revoluția Sexuală, mișcările anarhiste, anti-război și moda hippye a făcut ca noile generații de tineri să fie mult mai interesate de sex, droguri și rock'n roll, decât de predicile pastorilor.

Înainte de acest episod, însă președintele Eisenhower și pastorul Graham aveau să joace un rol extrem de important în popularizarea creștinismului în SUA. Așa cum îl înțeleseseră și trăiseră americanii...

În ziua de 1 februarie 1953, la doar 10 zile de la numirea sa ca președinte, Eisehower a fost botezat și primit cu surlele și trâmbițele corespunzătoare de către reverendul Edward Elson în sânul Bisericii Naționale Presbiteriene. 

Actul botezului a avut loc chiar în incinta Casei Albe, Eisenhower rămânând astfel în istorie drept primul și unicul până acum, președinte american botezat în Biroul Oval.

Activitatea sa în privința identității religioase a creștinilor neo-protestanți din SUA avea însă să influențeze dezbaterile politico-religioase de aici pentru următorii 50 de ani. Însăși viața și alegerile făcute de Eisenhower aveau să fie puternic marcate de alegerile sale religioase.

Părinții acestuia, David și Ida, erau membri fervenți ai Bisericii Brethen River din Abilene, Kansas, o sectă desprinsă la rândul ei din alta mai veche, cea a mennoniților.

Viața viitorului președinte gravita în jurul studiului Bibliei. „Toți oamenii pe care-i cunoșteam mergeau regulat la biserică”, după cum își amintește acesta în volumul său de memorii intitulat At Ease. De cum se lăsa seara, toată familia se aduna în holul mic al casei, unde îl ascultau pe David citind cu voce tare din Biblie.

Mai apoi, părinții viitorului președinte au schimbat nițel macazul religios, devenind membrii ai Martorilor lui Iehova, o altă sectă, mult mai celebră, axată pe studiul Bibliei, prozelitism insistent și un soi de pacifism caracteristic. Deoarece mennoniții nu practicau botezul copiilor, Eisenhower nu aparținea de facto, niciunei comunități religioase.

După ce a ocupat scaunul prezidențial devenind astfel cel de-al 34-lea președinte, Dwight a decis că acest capitol trebuie rezolvat cumva. Pe tăcute, s-a apropiat de Biserica Națională Prezbiteriană din Washington D.C. nominație de care aparținea și soția sa, Mamie Eisenhower. Dwight a fost botezat deci, la vârsta de 62 de ani.

Omul din spatele „In God we Trust”

Deși ceremonia botezului a fost una privată, Eisenhower s-a străduit să facă din popularizarea noului său cult religios, activitatea sa cea mai importantă în răstimpul cât a fost președinte. Prin urmare, Dwight își începea scrisorile oficiale cu o rugăciune compusă chiar de el însuși, iar ședințele sale de cabinet erau precedate de momente de rugăciune tăcută.

Tot el este cel care a inaugurat festivalul National Prayer Breakfast, și l-a invitat frecvent pe pastorul Billy Graham la Casa Albă pe post de consilier într-ale sufletului. El este cel care a recomandat cu insistență ca începând cu anul 1954, Congresul să adauge cuvântul God în Jurământul de Credință, și lui i se datorează celebra expresie „In God we Trust”, ajunsă motto-ul oficial al Statelor Unite.

Eisenhower este, de altfel, și cel care a insistat ca această expresie să fie tipărită și pe dolarii americani. Dar de ce devenise Eisenhower atât de religios?

Fără îndoială că acesta era convins că credințele religioase constituiau cea mai importantă diferență dintre conceptul de libertate americană și opresiunea comunistă din lume. Pe atunci, blocul sovietic și statele sale satelit, practicau un atac susținut contra credinței și libertății religioase.

În contrast, americanii care țineau de Tradiția Iudeo-Creștină, credeau pe atunci, în marea lor majoritate, că fiecare om este creat de Dumnezeu.

Prin urmare, drepturile fiecărui individ conțineau un sâmbure divin, prin urmare nu trebuiau călcate în picioare de niciun fel de autoritate omenească. Pornind de la aceste idei, Eisenhower era convins că pentru a câștiga Războiul Rece, americanii trebuiau să creadă și ei în aceste lucruri.

Așa că, în data de 7 februarie 1954, Eisenhower a citit națiunii un comunicat la radio, în care a punctat importanța lui Dumnezeu în viața de zi cu zi, precum și în istoria americană.

„Prin credință în Dumnezeu și încredere în ei înșiși, ca fiind copii Lui, părinții noștri fondatori au creat țara în care trăim. Amintiți-vă de eforturile și luptele coloniștilor, de încercările lui George Washington de la Valery Forge și de lupta determinată a lui Abe Lincoln de a salva Uniunea. Toți acești mari oameni aveau o credință puternică în Dumnezeu”, afirma Eisenhower, având totuși grijă să nu aducă în discuție masacrarea amerindienilor, furtul pământurilor acestora sau sclavia negrilor, grupuri umane care credeau și ele în Dumnezeu...

America dintre evanghelizări în masă și cuvântări lipsite de fond

Metoda a fost fără doar și poate, eficientă. Mulți cetățeni au primit cu bucurie acest fel de reinventare și direcționare spirituală venită de la cel mai înalt nivel. Eisenhower nu era deloc primul sau singurul președinte american care se folosea de religie în sfera publică.

Anii 1950-1960 au fost marcați de valuri succesive de predicatori cu lipici la public, care strigau sonor că doar credința religioasă oferă răspunsuri la toate probleme de ordin social sau personal.

Între romano-catolicii americani, se remarca figura Arhiepiscopului Fulton J. Shean din Arhidioceza de New York, un personaj celebru care realiza o îndelungată emisiune radio intitulată Ora Catolică. Tot el s-a folosit cu succes de televiziune avânt o emisiune cu mare succes la public, pe numele ei „Viața merită trăită”.

Acesta este momentul în care se lansează și se remarcă celebrul Norman Vincent Peale, un pastor metodist al Bisericii Marble din New York. Peale devine totodată o figură emblematică a epocii lui Eisenhower, precum și un scriitor de mare succes la public, cărțile sale intitulate „Conversații cu Dumnezeu” și „Puterea Gândirii Pozitive” ajungând best seller-uri. Aceleași cărți, scrise într-o manieră previzibilă, comercială, fantasmagorică și deseori ridicolă au fost traduse și în românește după 1989.

Însă cel mai important pastor „evanghelizator în masă și în mase” dacă putem spune așa, a fost fără îndoială Billy Graham. Un baptist care crescuse la o fermă de vaci din Charlotte, Carolina de Nord, care făcuse colegiul în Illinois și se apucase de predicat în Chicago, pe timpul celui de-al doilea Război Mondial.

Omul era fără îndoială talentat, relativ sincer, foarte zelos și carismatic. Cât de carismatic? Ei bine în anul 1949, Graham strânsese doar în Los Angeles peste 300.000 de enoriași care-i cumpărau cărțile și biletele atunci când acesta propăvăduia pe stadioane.

Întâlnirea dintre Graham și Eisenhower avea să aibă loc însă la Paris, în martie 1952, taman în sediul NATO de acolo. Dwight nu-și anunțase candidatura, dar generalul intrase deja în politică. Cei doi au vorbit atunci răstimp de peste două ore. Dwight i-a povestit despre viața sa, iar Graham i-a dezvăluit despre „cruciada” pe care avea de gând să o pornească acasă.

Legătura invizibilă era deja făcută, căci imediat după ce Eisenhower a fost nominalizat la prezidențiale, acesta l-a sunat pe Graham cerându-i să-l consilieze. Influența lui Graham avea să se vadă la scurt timp. „Cruciada” a devenit cuvântul de ordine pentru campania prezidențială din 1952 a fostului general. Dușmanii declarați ai celor doi credincioși care se visau cruciați moderni de rit neo-protestant, erau comunismul, New Deal-ismul, corupția (evident), ateismul, minciuna și însăși Diavolul în persoană.

Problemele Americii păreau mai ușor de rezolvat dacă fiecare cetățean „s-ar ghida doar după virtuți simple precum curajul, integritatea, încrederea în sine și credința de neclintit în Biblie”, după cum puncta zelos Eisenhower. Odată câștigate alegerile, Billy Graham a început un lung șir de corespondențe prin scrisori cu președintele.

În iunie 1953, Graham îi raporta mândru acestuia că în decursul turneului său de evanghelizare din Dallas, care durase o lună, strânsese cam 25.000 de oameni în fiecare seară.

Tot el anunța că americanii sunt „flămânzi după God”, iar în Dallas, o mulțime de 75.000 de oameni strânsă pe stadionul Cotton Bowl se ridicase sa unison ca să cânte și să se roage cu capetele plecate rugând divinitatea să-i dea președintelui „înțelepciune, curaj și putere”.

În ziua de 6 martie 1955, Graham a ținut o slujbă  dedicată în mod special președintelui. În timpul predicii, acesta a punctat că Războiul Rece, amenințarea bombelor atomice, delicvența juvenilă, rasismul și imoralitatea crescută sunt probleme datorate naturii păcătoase a omului, și pot fi rezolvate doar prin convertirea la creștinism.

Eisenhower, credea cu tărie, asemeni lui Graham că Dumnezeu și libera inițiativă formau esența americanismului. În discursul său din 1954, acesta declara că guvernul nu poate aduce de unul singur prosperitate pentru cetățeni, ci americanii trebuie să muncească mai mult pentru un viitor prosper.

„Deși noi, americanii, am fost binecuvântați cu mai multe bunuri materiale decât oricare alt popor din istorie, trebuie să prețuim mai mult Împărăția lui Dumnezeu decât cele materiale, căci acolo este de fapt sursa libertăților și bogățiilor noastre materiale”, încheia fostul general.

Mai apoi, într-o cuvântare ținută în fața Casei de Comerț a SUA, Eisenhower insista în discursul său că guvernul poate juca ocazional un rol important în bunăstarea materială a cetățenilor, dar ceea ce a făcut America mare, ar fi fost acea combinație de individualism și credință religioasă.

„Cu Dumnezeu alături, și cu libertatea individuală pusă la muncă, nu putem pierde, pur și simplu nu putem pierde”, încheia acesta.

Atât președintele, cât și predicatorul său n-au apucat să vadă direcția pe care urma să o ia Statele Unite, la scurt timp după decesul ambilor.