Occidentul „a permis renașterea unei economii chineze aflată în criză, pentru a vedea apoi China mușcând mâna internațională care a hrănit-o”, a lansat Mike Pompeo, într-un adevărat rechizitoriu împotriva Partidului Comunist Chinez, întruparea, în opinia sa, a țării rivale.
Momentul de cotitură a început de fapt cu criza financiară globală din 2008.
Pentru Mira Rapp-Hooper, „liderii chinezi au crezut că modelul democratic liberal american începe să se clatine și că Beijingul avea ocazia să se afirme ca o mare putere”, „fără a se preocupa de adaptarea practicilor sale economice sau regimul său la așteptările externe ”.
Această „schimbare structurală a naturii puterii chineze” a contribuit la aducerea relațiilor „la nivelurile lor cele mai de jos”, a spus ea, chiar dacă, de asemenea, criza este alimentată de activismul recent al administrației Trump, nerăbdătoare să își arate mușchii pe măsură ce se apropie alegerile prezidențiale din 3 noiembrie.
Aici, părerile sunt împărțite, unii observatori fiind de părere că liderul de la Casa Albă face tocmai ce administrațiile anterioare și cancelariile europene nu au făcut și nu fac: lupta cu gigantul Asiatic.
Rezultatul: o „spirală descendentă în aproape fiecare domeniu”, de la viitorul Hong Kongului, la drepturile musulmanilor uiguri din China, de la acuzațiile de spionaj industrial, la gestionarea pandemiei, de la situația tensionată din Marea Chinei de Sud, la război comercial.
„China a adoptat caracteristicile altor puteri în creștere, devenind mai arogantă și consolidând apărarea propriilor interese”, estimează și Stapleton Roy, care adaugă: „este o problemă pe care o bună diplomație o poate gestiona, fără amenințări sau fanfaronade”.
Recomandările noastre
