Când America strănută, toată lumea face guturai, se zice. Dar când Platon trage vânturi, se simte și după câteva milenii. Cam ăsta e raportul de forțe.

Manevra de publicity stunt a companiei HBO nu e defel o idee nouă. Însă cenzura n-a funcționat niciodată, nici măcar impusă cu arma. Ideile circulă, verbal sau în samizdat, și au „raza de acțiune” mult mai mare decât deciziile oficiale. Din păcate și ideile bune, dar și prejudecățile sau pur și simplu tâmpeniile.

Cenzura n-are succes pe termen lung, e adevărat, dar asta e ca-n bancuri: și o veste bună, și o veste rea.

Știința care curăță răul și minciuna

Acum vreo 2400 de ani, un aristocrat din Atena scria o carte care avea să deschidă drumul reflecției numite azi filozofie politică. Dar cartea cu pricina - Republica - mai are niște premiere: a inventat teologia, și acolo e primul episod de cenzură rațională a artei și mitului.

Episodul e interesant în contextul tulburării stârnite de anunțul HBO despre „Pe aripile vântului”. În Republica, două dintre personajele dialogului, Socrate și Adeimantos, vorbesc despre educația paznicilor „cetății ideale”. Iar Socrate, mare meșter la vorbe, îl convinge pe interlocutorul său că „miturile”, poveștile despre zei, trebuie „curățate” de „minciună”, pentru că „începutul oricărui lucru este cel mai important”, așa că  nu se cuvine să spunem astfel de minciuni celor tineri, pentru că „atunci mai mult ca oricînd se plămădeşte si se aşază caracterul”.

Socrate explică apoi cum mintea copiilor trebuie ferită de atrocități precum uciderea propriilor copii de către Uranus și paricidul lui Cronos, precum și de nesfârșitele războaie dintre zei sau celelalte imoralități specifice panteonului grecesc. Îi citează pe Homer, Hesiod și ceilalți poeți și, în calitate de „întemeietori de cetate”, trec la stabilirea „canoanelor miturilor”, după care poeții trebuie să compună pentru a spune doar adevărul.

Aici Adeimantos aprobă și întreabă: „Adevărat. Dar care ar putea fi canoanele acestea ale învăţăturii despre zei?”, și aici apare termenul de teologie (1). Ea se bazează pe pretenția de a putea cunoaște rational adevărul și minciuna, binele și răul, frumosul și urâtul. Bazați pe această cunoaștere, întrucât „vorbele pot avea o îndoită față: una e adevărată, cealaltă falsă” (2), cei ce stabilesc canonul trebuie să elimine ceea ce e fals și ceea ce e rău.

Esența teologiei este exprimată astfel: „Aşadar, nici zeul (…) deoarece e bun, nu poate fi cauza tuturor [ci doar a celor bune], (…) el pricinuieşte bine, şi nicidecum multe lucruri. Or, nimeni altul, decît pe zeu, trebuie să-l facem [răzspunzător] pentru cele bune; iar pentru cele rele trebuie să căutam nu știu care alte pricini, dar nu pe zeu (…) Nu trebuie, prin urmare, îndurată această greşeală în legătură cu zeii”. (3)

Rezumând, în sensul de la Platon, teologia este știința care trebuie să cenzureze, în sens de - i-am spune noi mai târziu - teodicee, de apărare a dreptății zeului, arta. Miturile, desi sunt inspirate de muze, nu sunt, deci, sursa primară de cunoaștere despre zeu, ci rațiunea are întâietate.

Ce altceva avem acum decât o astfel de cenzură, bazată pe o teologie a istoriei (cuplată cu religia seculară a progresului), potrivit căreia noi știm cu precizie (adică e știință precum fizica sau biologia) ce a fost bine și ce a fost rău, ce e adevărat și ce nu din trecut. Și astfel, trecutul este rescris permanent în baza unei construcții ulterioare a cuiva care nu a fost de față la evenimentele istorice, pentru a-i feri pe oameni de oroarea de a prezenta istoria așa cum o spun martorii, precum muzele spuneau istoria zeilor.

Sigur, la Platon intenția de a cenzura viza educația paznicilor cetății ideale, nu a întregului popor. Dar într-un fel, în democrație, tot corpul electoral este „paznic al cetății”. Însă cenzura de astăzi nu mai vizează educația copiilor, ci informarea sau delectarea artistică a celor maturi. Să fie în subtext o convingere că adulții de azi sunt infantili și incapabili să deosebească binele de rău? Și că proiectul iluminist al scoaterii omenirii din „starea de minorat” a eșuat. O presupoziție greu de contrazis, îmi pare.

Vestea bună și vestea proastă