Strada este locul lor de muncă. O tragicomedie bucureșteană
- Adrian Dumitru
- 7 august 2019, 06:11
În fiecare zi, zeci de mii de indivizi își poartă gândurile, necazurile și bucuriile pe străzile Bucureștiului. Mulți trec nepăsători pe lângă oamenii care-și câștigă existența prin comerț ambulant ori prin concerte stradale, persoane cu fel de fel de povești. Unele mai sincere, altele mai puțin; triste și, totodată, presărate cu o doză de umor.
Aproape de Biserica Sfântul Gheorghe, un bătrân în vârstă de 81 de ani stătea liniștit pe o bancă. Avea întinse mai multe pălării, dar pentru trecători era invizibil și tot la fel ar putea rămâne, indiferent de cât de colorate ar fi articolele pe care ar dori să le vândă, lucru recunoscut chiar de bătrânel:
„Nu prea se oprește lumea, nu prea cumpără. Nu știu care este motivul, probabil că nu prea are bani sau își cumpără de la magazin. Alții pur și simplu trec pe aici și nu dau importanță la ceea ce este în jur. Față de magazine, produsele mele sunt ieftine. Cam atât vând. Vin pe aici și vând atunci când mă lasă sănătatea”.
În tinerețe, vânzătorul de pălării a muncit într-o fabrică unde se producea ulei, care s-a închis acum multă vreme. După căderea sistemului represiv, pentru creșterea veniturilor, și-a găsit o nouă ocupație: „De 30 de ani, tot asta fac. Am pensia mică, 1000 de lei. Ce să fac cu ei? Întreținerea, medicamentele, toate costă. Medicamentele mă costă odată mai puțin, altădată mai mult, două-trei milioane. Nu e nicio speranță... Lumea pleacă în străinătate, aici nu mai e vreo speranță pentru tineret. Populația îmbătrânește, inflația e mare, e foarte greu”.
„Dacă mă prinde poliția, îmi dă 10 milioane amendă”
Cu o tristețe vizibilă în ochi, bătrânelul a mărturisit că este sceptic cu privire la o schimbare pozitivă a României în plan politic, dar totodată, a glumit spunând că nici în propria persoană nu mai are încredere: „Au ajuns la putere numai hoți care au distrus țara. Toți care s-au perindat pe la putere sunt de vină, inclusiv cei care sunt acum la butoane. Au preluat ștafeta cu furăciunea și cu jongleriile de la cei de dinainte. Nu am deloc încredere nici în cei care vin din urmă, în absolut nimeni. Nici în mine nu mai am încredere, pentru că mă culc cu un gând și mă scol cu altul... Eu, da, voi merge la vot. Ce voi vota, rămâne de văzut...”
Octogenarul de la Sfântul Gheorghe a dezvăluit că este un „infractor” aflat deseori pe lista neagră a poliției: „Pe mine dacă mă prinde poliția, îmi dă 10 milioane amendă. M-au prins de mai multe ori și mi-au dat amendă. Le-am plătit. Nu mai țin minte de câte ori m-au prins...”.
Dacă situația politică îl deprimă pe bătrânel, nici în plan personal nu este mulțumit: „Am un băiat de 34 de ani. Nu e familist, a fost combinat cu una... Nu-i place munca, e foarte derutat de viață. Eu și cu mă-sa îl întreținem, pe el nu-l interesează nimic”.
„Am rămas ca «cucu’»”
În zona Unirii, nu doar micii întreprinzători sunt cei care își câștigă existența prin diverse activități prestate în stradă, pentru că cerșetoria e în floare. O doamnă în vârstă, înfofolită din cap până în picioare, pășea agale în baston pe străzile Bucureștiului, în zona Parcului Unirii.
S-a întins rapid la vorbă, povestind cum a ajuns în stradă să cerșească, un moment desprins parcă din celebrul film cu Mircea Diaconu, Filantropica:
„Am avut multe necazuri la viața mea. Băiatul de 24 de ani s-a spânzurat și mi-au rămas doi copii de la el. O copilă de 9 ani și altul de 5 ani. Am doi nepoți. Am rămas ca «cucu’», singură. Pentru copii vin, pentru ei mă chinui aici”.
În opinia cerșetoarei, bucureștenii sunt de departe cei mai darnici: „Copiii locuiesc acasă la mine, eu sunt de la Sibiu. Sibienii nu sunt darnici ca bucureștenii. Dau și ei cât le ajunge mâna, pentru că e criză peste tot. Nu știu dacă mai vin”.
În momentul în care am întrebat-o pe femeie de ce copiii săi nu merg la muncă, a ridicat din umeri. Cerșitul e o activitate mult mai la îndemână:
„Copiii nu lucrează, pentru că nu au unde. Nu e ca aici, la București. Au făcut și ei 3-4 clase. La noi nu se caută ca aici, la Sibiu sunt foarte săraci. Aici e ceva super. Trebuie să mănânci și să nu te mai «stresești», dar nu poți să nu te mai «stresești»”.
Întrebată dacă mersul cu cârjă este la impresia artistică, femeia a replicat pe un ton vioi: „Nu, nu, nu! Eu am probleme cu mersul, am reumatism”.
„Transport cărțile cu puterea gândului”
În buricul Bucureștiului, un domn de aproximativ 70 de ani, cu un look care aduce a Mircea Eliade, se poate lăuda cu una dintre cele mai mari anticariate din oraș. Și-a întins cărțile chiar în Piața Timpului, unde este amenajată faimoasa Alee a Celebrităților.
„Probabil că am cel mai mare stand, dar nu neapărat, pentru că sunt alții care au și propriile anticariate. Dacă vorbim despre cei care vând pe stradă, probabil...” a replicat bătrânelul în momentul în care l-am întrebat despre numărul de titluri pe care-l are în magazinul improvizat.
Vânzătorul din centrul Bucu reș tiului vine dis-de-dimineață și-și petrece mai bine de jumătate din zi în stradă. În momentul în care am dorit să aflăm de la el cum transportă atât de multe cărți și cât timp necesită acest lucru, a preferat să păstreze misterul. Răspunsul a fost unul spumos: „Cum le transport? Cu puterea gândului! Ele se teleportează din zona asta, într-o cameră întunecoasă, unde e un depozit și se aranjează singure, pac! Nu puteți sta aici să vă uitați, pentru că fenomenul se poate bloca”.
Mai toată viața, domnul din Piața Timpului a vândut cărți în stradă, ori din ușă-n ușă. Spre dezamăgirea sa, mica afacere merge din ce în ce mai slab: „De pe vremea lui Ceaușescu mă ocup cu asta, dar serios, din 1996, pe stradă. Chiar și pe vremea lui Ceaușescu vindeam pe la frizeri. Pe vremea aia, frizerii citeau. Acum doar unii citesc, dar mai rar... Acum să zică merci să vină clienți, pentru că tunsul costă mult. Internetul a distrus cititul de cărți. Eu vând când colo, când colo, la Obor, la Piața Dorobanți, la Piața Unirii, în mai multe zone. Acum 10-15 ani se vindea bine”.
„Una și bună!”
Violonistul de la Unirii este una dintre cele mai populare figuri din zonă. Nu este prea deschis la dialog, ci se concentrează mai mult pe actul artistic, spune el. Ia pauză doar pentru țigară și mutarea banilor din „pușculiță”: „Se oprește lumea, dar nu prea mă întind eu la taclale. Eu mă ocup cu cântatul, nu cu vorba. Eu pe frig, soare, vânt sau ploaie, tot aici sunt, iar când iau pauză, fumez”.
Aprinzându-și țigara, violonistul a declarat că indiferent de anotimp, este prezent mereu la datorie: „De cât timp cânt? De mult timp, de prin ’90. Pe mine, oamenii mă găsesc aici, la Unirii. Aici e locul meu, dupăamiază. Chiar și iarna, da! Este pentru mine ca orice alt anotimp. Ce, iarna nu mai mâncăm?”
Vioara este instrumentul pe care artistul de stradă îl stăpânește, îndeletnicire deprinsă de la părinții săi: „Păi la ce să mai cânt? Doar la una. Una și bună. Am învățat să cânt de la părinți, erau lăutari”, a declarat muzicianul.