Evenimentul Zilei > Actualitate > Steven Soderbergh: „Nu vă apropiaţi de gura mea!”
Steven Soderbergh: „Nu vă apropiaţi de gura mea!”

Steven Soderbergh: „Nu vă apropiaţi de gura mea!”

Regizorul filmului "Contagion: Pericol nevăzut", vorbeşte despre cum i-a schimbat pelicula comportamentul şi despre scena în care Gwyneth Paltrow este autopsiată.

EVZ: Au mai fost făcute filme despre epidemii virale. Aţi simţit că a venit momentul să faceţi un film precum "Contagion"?
Steven Soderbergh: Bănuiesc că vom afla. Singurul lucru care ar putea indica momentul potrivit a fost reacţia mea la propunerea lui Scott (Z. Burns, scenaristul filmului – n.r.), reacţia casei de producţii Participant Media când le-am făcut propunerea de a dezvolta scenariul, reacţia Warner Bros atunci când le-am prezentat scenariul. Toţi au simţit că există loc pentru un film ultrarealist pe subiectul ăsta. Nimeni nu a ezitat. Totul s-a întâmplat foarte rapid, necaracteristic de rapid, de fapt, având în vedere situaţia actuală a dramelor pentru adulţi. Aşa că asta m-a încurajat.
<iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/4sYSyuuLk5g" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>
Cum v-a schimbat comportamentul acest proiect? Aţi mânca vreodată alune la un bar sau un sos de chipsuri?
Nu ştiu cum s-a schimbat. Cred că acum sunt mult mai conştient. Cineva de la machiaj mi-a dat un balsam de buze la un moment dat, pe care l-am şters cu un şerveţel, dar cine ştie dacă asta funcţionează? Aşa că, nu vă apropiaţi de gura mea. Trecând prin asta, voi fi mereu mai precaut. A fost amuzant la avanpremieră când se termina filmul, se aprindeau luminile şi 400 de oameni îşi dădeau seama că stau lângă nişte străini şi că au atins totul. Îţi puteai da seama că nu erau fericiţi.
Există convenţii ale genului de film cu epidemii pe care le-aţi evitat în mod premeditat?
Da, aveam o regulă la montaj şi la filmări: nu puteam să prezentăm personaje pe care nu le cunoscusem deja în primul act, nu puteam „merge” într-un oraş nou sau la un grup de figuranţi pe care nu-i cunoşteam „personal”. Asta e o regulă destul de importantă la care să aderăm într-un film în care încercăm să oferim o perspectivă globală, la o scară mare. Dar am simţit că la filme-dezastru anterioare existau elemente enervante – cum ar fi că brusc ajungeai în Paris, unde nu mai fusesei în film şi se întâmpla ceva. Şi acolo erau oameni în care nu erai investit emoţional. Am încercat să film la scară mare, dar şi intimi în acelaşi timp. Asta a fost regula cea mai importantă.
Cum a fost să turnaţi filmul şi să păstraţi echilibru între spectacolul mare şi cele mai intime momente?
Sincer, am încercat să păstrez lucrurile cât mai simple. Şi când mă uitam la o scenă, încercam să-mi dau seama cât de puţine cadre aveam nevoie, în loc de cât de multe. Am vrut să fie, în ceea ce priveşte stilul, unul dintre cele mai simple filme pe care le-am făcut. Pentru a obţine acest rezultat, trebuia ceva mai mult decât să ajung în locaţie şi să spun „o să acopăr asta din toate unghiurile şi mă descurc eu mai încolo”. Am vrut ca fiecare cadru să aibă un scop, nu să fac o risipă. Astfel încât, dacă eliminai un cadru, ai fi simţit că ceva lipseşte. Aşa a rămas – filmat la nivelul ochilor, fără cadre cu macaraua, fără artificii cu camera. Am vrut să fie totul simplu, ca oamenii să fie atenţi la interpretări.
Ce ne puteţi spune despre secvenţa cu autopsia personajului lui Gwyneth Paltrow?
Gwyneth e foarte drăguţă. A vrut ca scena să iasă perfect. Cred că şi-a dat seama că o să ajungă un fel de imagine ciudată, dar iconică.
Am înţeles că aţi ales-o pe Jennifer Ehle să apară în film pentru că i-aţi văzut secvenţe care n-au mai apărut în unul dintre filmele ei…
O ştiam pe Jennifer ca actriţă de mult timp. Şi n-am stat să cântăresc decizia. Am o listă destul de lungă cu oameni pe care i-am văzut în timpul carierei mele, cu care aş vrea foarte mult să lucrez.