Ștefan Trăușan-Matu este profesor doctor la Catedra de Calculatoare de la Facultatea de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității "Politehnice" din București și Cercetător Ştiinţific grad I în cadrul Institutul de Cercetări pentru Inteligenţă Artificială al Academiei Române.

Are o activitate didactică bogată, predând atât în cadrul Universității ”Politehnice” din București, cât și ca profesor invitat, în SUA, la Drexel University, Philadelphia și Franța, la Universite Paul Sabatier, Toulouse, Universite Lyon 2 și Ecole Polytechnique de l’Universite de Nantes.

Interviu acordat pentru Voci pentru România.

Aveți o bogată experiență în cercetare. Care sunt domeniile care vă pasionează cel mai mult în cercetare? Care este realizarea de care sunteți cel mai mândru în cariera dumneavoastră de până acum? Ștefan Trăușan-Matu: Domeniul care m-a pasionat încă din timpul liceului este Inteligența Artificială. În acest sens, pe de o parte, am cercetat cum se pot construi programe de calculator care să rezolve probleme similar oamenilor considerați inteligenți. Pe de altă parte, legat de acest domeniu, mă interesează să clarific însă și ce înseamnă natura umană, ce poate și ce nu poate fi implementat în calculatoare. Ca să dau niște exemple, investighez ce înseamnă creativitatea, înțelegerea limbajului, intuiția etc. Asta necesită considerarea rezultatelor din filosofie, sociologie și psihologie, colaborând cu specialiști din aceste domenii.

Realizarea de care mă bucur cel mai mult este o abordare, o teorie nouă, în analiza și dezvoltarea de sisteme informatice de asistare a lucrului colaborativ pe web, care integrează tehnici și programe de inteligență artificială cu rezultate din sociologie, filologie, filosofie și chiar din teoria polifoniei și a contrapunctului din muzică. Această teorie a fost elaborată începând cu ocazia unei burse Fulbright la Philadelphia, e implementată într-un sistem dezvoltat în cadrul unui program european de cerectare și a fost prezentată la conferințe și publicații de prestigiu.

Se discută despre nivelul scăzut al finanțării în cercetarea românească. Cum vedeți evoluția cercetării din România în ultimii 20 de ani? Care este situația acum? Cum ar putea fi îndreptate lucrurile?În ultimii 20 de ani lucrurile s-au îmbunătățit substanțial. Îmi aduc aminte că la prima conferință la care am participat într-o țară din afara fostului „lagăr comunist”, institutul la care lucram atunci mi-a plătit doar trenul clasa a II-a până la Montpellier (care era mult mai ieftin atunci ca avionul), restul cheltuielilor trebuind să mi le plătesc eu.

Astăzi, lucrurile sunt cu totul altfel (de multe ori în special datorită unor fonduri europene pentru cercetare). Dar încă nu sunt ca în alte țări „normale”, astfel că mulți cercetători încă nu au fonduri pentru a participa la conferințe, ca să nu mai vorbesc despre salariile foarte mici în cercetare. Situația este dramatică pentru cercetarea în informatică, unde cei mai buni tineri ori se duc să facă doctorate în străinătate, ori se angajează la firme unde câștigă, de multe ori, chiar de la început mai mult decât un profesor universitar sau un cercetător senior.

Pe de altă parte, o problemă a cercetării române, pe lângă salariile foarte mici, este și lipsa penalizării non-valorii și imposturii. Plagiatul, lipsa de valoare nu sunt întotdeauna pedepsite. De multe ori, la noi, orice mică idee, uneori chiar greșită, este glorificată, fără să fie pusă la „proba” verificării consistenței și a validității, prin experimente și măsurători. Sunt multe exemple de „bazaconii” promovate ca mari reușite științifice. Fără a fi validate prin prezentare la adevărate conferințe sau reviste internaționale.

Ați avut o activitate didactică bogată, predând atât în București, cât și în SUA și Franța. Cum vedeți sistemul de învățământ românesc în comparație cu cele din străinătate?Referindu-mă la mediul universitar, cu care am contact, pot spune că avem profesori deosebiți, dar avem și mulți colegi care sunt departe de standardul pe care ar trebui să-l atingă, impostura de care vorbeam referitor la cercetare păstrându-se. Dacă la nivelul studiilor de licență pot spune (cel puțin în domeniul ingineresc, pe care îl știu bine) că nu sunt diferențe foarte mari, la nivelul de master și mai ales de doctorat, diferența este foarte mare. În informatică este o diferență mare chiar, de exemplu, între Franța și SUA. În universitățile americane de valoare, un doctorand muncește imens, deseori peste cinci ani, zi și noapte, teza fiindu-i acceptată doar după obținerea unor rezultate originale, acceptate și prezentate la cele mai tari conferințe (care resping peste 3/4 din lucrarile trimise). 

O problemă este și lipsa unei clasificări clare și corecte a universităților și a alocării fondurilor în consecință. Universitățile de valoare din Franța, ca să nu mai spun de SUA, au fonduri cu mult mai mari decât cele de la noi, iar multe domenii de învățământ și cercetare necesită fonduri considerabile.

Societatea românească este în tranziție de 20 de ani. Vorbind din prisma experienţei personale, care ar fi primele lucruri despre care credeți că  ar trebui schimbate în societatea din România? Ce rol ar trebui să joace intelectualii în acest proces? În primul rând, ar trebui să fie eliminată neseriozitatea, “bașcălia”, incorectitudinea și lipsa de  profesionalism. La noi este uneori folosită ca o alintare expresia „ești hoț!”. Acest lucru este după părerea mea semnificativ. Pentru foarte mulți români este o convingere că dacă nu furi sub o anumită formă, dacă nu chiulești, dacă nu profiți de o poziție pe care o ai, dacă nu îți bați joc de alții ești „fraier”, e o problemă cu tine și ești demn de dispreț. Aceste trăsături se pare că sunt foarte vechi, dacă ne gândim la Caragiale sau chiar și la viziunea asupra calităților de hoți ale românilor la unii autori străini, cum ar fi Ilf și Petrov. Cred că legea trebuie aplicată, corupția din justiție și din alte domenii să fie eliminată. Intelectualii ar trebui să nu accepte și să atace impostura, nonvaloarea, hoția (inclusiv forma ei intelectuală: plagiatul) și să susțină adevăratele valori, să aibă curajul criticii, al eliminării non-valorii. Este adevărat însă că trebuie și ca adevărații intelectuali să aibă acces la media. Din păcate, suntem covârșiți de pseudointelectuali care, culmea, atacă pe adevărații oameni de valoare, conform zicalei „hoții strigă hoții”. Se pare că în România valorile sunt acceptate după moarte sau după ce sunt apreciați deosebit în străinătate.