Stânga lichidează orice speranță a unui stat palestinian

Stânga lichidează orice speranță a unui stat palestinian

Stânga lichidează orice speranță a unui stat palestinian, explică un articol din The New York Times, care evidențiază relația dintre teroriștii palestinieni, susținătorii lor din stânga radicală, și Iranul ayatolahilor, campion al încălcării drepturilor omului și a tuturor valorilor progresiste.

Stânga lichidează orice speranță a unui stat palestinian. Au oamenii care scandează „Free Palestine!” („Eliberați Palestina!”) și „From the river to the sea, Palestine will be free” („De la râu până la mare Palestina va fi liberă”) fie și cea mai vagă idee cu privire la răul ireparabil pe care îl fac oricărui fel de speranță privind suveranitatea palestinienilor?

Este întrebarea, retorică, pe care o adresează cititorilor jurnalistul Bret Stephens, de la The New York Times, în contextul creșterii antisemitismului printre reprezentanții stângii globale.

Ne puteți urmări și pe Google News

Chestiunea unui stat palestinian

Vreme de decenii, chestiunea unui stat palestinian s-a redus la două date: 1948 și 1967. Cei mai mulți susținători occidentali ai statalității palestiniene argumentau până acum că data-cheie o reprezintă Războiul de Șase Zile din iunie 1967, când Israelul, confruntat cu amenințări fățișe de anihilare, a capturat Înălțimile Golan, Cisiordania, Ierusalimul de Est, Fâșia Gaza și Peninsula Sinai.

Conform raționamentului israelian de la acea vreme, acele teritorii așa-zis ocupate urmau să fie înapoiate statelor arabe vecine în schimbul recunoașterii diplomatice a Israelul, aceasta fiind singura cale către pace.

Este exact lucrul care s-a și întâmplat între Israel și Egipt la Camp David în 1978, și ceea ce s-ar fi putut întâmpla din nou la Camp David în 2000 dacă Yaser Arafat ar fi acceptat oferta unui stat palestinian în toată puterea cuvântului pe care i-o făcuse premierul israelian Ehud Barak.

„Ocupația” israeliană din 1948 și antisemitismul „frontului respingerii”

Însă a existat dintotdeauna și o a doua variantă, care datează „ocupația” nu din 1967, ci din 1948, anul în care Israelul a luat ființă în calitate de stat suveran. Conform acestui argument, nu numai Ierusalimul de Est, Cisiordania și Înălțimile Golan sunt ocupate de Israel: și Haifa, Tel Aviv, Eilat și Ierusalimul de Vest sunt ocupate. Pentru ca Palestina să fie „eliberată”, Israelul însuși trebuie să dispară de pe hartă.

Începând din anii '70 acest curent axat pe 1948 a început să fie numit „frontul respingerii”. Ceva mai recent denumirea lui s-a transformat în „axa rezistenței”. Printre membrii acestuia se numără Hamas, Hezbollah, mișcarea Houthi, Jihadul Islamic palestinian, regimul Assad din Siria și Gărzile Revoluționare Islamice din Iran - un fel de cremă a organizațiilor desemnate teroriste și al sponsorilor lor statali.

Pe 7 octombrie axa rezistenței a devenit și imaginea mișcării palestiniene. Pe 8 octombrie manifestanți de pe tot cuprinsul globului au optat să se alăture acestei axe. Uneori au făcut-o în necunoștință de cauză, crezând că nu există nici o contradicție între a fi pro-palestinian și a susține dreptul Israelului de a exista sau neînțelegând implicațiile lozincilor pe care le scandau.

BBC, universitarii și activiștii, alături de teroriști

Dar tot în aceeași măsură unii au făcut-o conștient. Atunci când Mohamed Khairullah, primar al localității Prospect Park din statul american New Jersey, a declarat la un miting din octombrie că „75 de ani de ocupație e prea mult”, el adopta varianta 1948.

Atunci când Rashida Tlaib, reprezentanta statului Michigan în Congres, a scris pe internet că „după 75 de ani, Nakba [„catastrofa” în arabă, uciderea și alungarea palestinienilor în 1948 - n.trad.] continuă până în ziua aceasta”, ea susținea aceeași variantă.

Când Judith Butler, profesoară la Universitatea Berkeley, a declarat într-un interviu că „rădăcinile problemei rezidă în constituirea statului, care a depins de expulzări și furtul de pământuri pentru a-și stabili propria «legitimitate»” și a susținut soluția unui stat unic bi-național, și ea tot varianta lui 1948 a adoptat-o.

Când filiala din Los Angeles a mișcării Black Lives Matter a răspuns la masacrele din 7 octombrie cu o postare pe Facebook care susținea că „Atunci când un popor a fost supus unor decenii de apartheid și violență inimaginabilă, rezistența lui nu trebuie condamnată, ci înțeleasă precum un gest disperat de autoapărare”, vorbim din nou de aceeași variantă.

Atunci când serviciul BBC în limba arabă i-a calificat în mod repetat pe israelieni drept „coloniști”, a susținut și el varianta 1948.

Stânga progresistă, în cotnradicție cu valorile pe care le clamează

Astfel de poziționări au consecințe.

Unu la mână, ele poziționează un segment tot mai numeros al stângii progresiste în tabăra unora dintre cei mai răi oameni de pe planetă - și în contradicție totală cu valorile pe care susțin că le apără.

„Stânga care revendică, pe bună dreptate, o condamnare absolută a supremației naționaliste a albilor refuză să se disocieze de supremația islamistă”, a scris Susie Linfield, profesoară de jurnalism la Universitatea din New York, într-un eseu important publicat recent în jurnalul online Quillette.

„Stânga, care ridică în slăvi intersectionality [intraductibil; concept inventat de activiști progresiști din SUA în anii '90, legat de discriminare în raport cu identitățile individului - n.trad.] nu a observat că axa de sprijin a Hamasului o reprezintă Iranul, celebru - cel mai recent - pentru uciderea a sute de protestatari care cereau libertate pentru femei.”

O ură profundă împotriva statului evreiesc

În al doilea rând, ele validează convingeri fundamentale și cele mai profunde temeri ale dreptei israeliene: că palestinienii nu s-au împăcat niciodată cu existența Israelului, în nici un fel de granițe, că fiecare concesie diplomatică și teritorială pe care o face Israelul e percepută de palestinieni drept o dovadă de vulnerabilitate.

Că un stat palestinian în Fâșia Gaza și Cisiordania ar servi exclusiv drept rampă de lansare a unui asalt intensificat împotriva Israelului, că orice critică la adresa politicilor israeliene din teritoriile ocupate ascunde îndărătul ei o ură profundă împotriva statului evreiesc.

Atunci când stânga adoptă politica de sumă zero [dacă o parte câștigă ceva, cealaltă pierde automat ceva echivalent - n.trad.] a rezistenței palestiniene, ea nu face altceva decât să încurajeze politica de sumă zero a coloniștilor radicali israelieni și a susținătorilor lor.

Cleptocrația lui Mahmoud Abbas și șansele unui stat palestinian

O a treia consecință e că astfel îi abandonează pe palestinieni în mâinile celor mai răi conducători pe care ar fi putut să-i aibă. E oricum rău că Vestul a acceptat - și a finanțat - atâta vreme cleptocrația oprimantă a lui Mahmoud Abbas din Ramallah.

Dar ceea ce le-a dat Hamas oamenilor asupra cărora cârmuiește e infinit mai rău: despotism teocratic îmbibat în sângele „martirilor” palestinieni, din care cei mai mulți nu s-au oferit niciodată nici pe ei și nici familiile lor să servească drept scuturi umane într-un veșnic - și pe termen lung lipsit de orice speranță de victorie - conflict cu Israelul.

Este bine ca opozanții cei mai duri ai Israelului să le pună întrebări incomode conducătorilor israelieni. Dar când aceeași critici se abțin să le pună și conducătorilor palestinieni întrebări la fel de incomode, atunci ei încetează să mai pledeze pentru o cauză. Ei nu fac altceva decât să se supună unui regim.

Cei mai gălăgioși autoproclamați apărători ai cauzei palestiniene

Întreaga lume, inclusiv Israelul, are interesul comun ca în cele din urmă să apară un stat palestinian interesat să se dezvolte pe sine, iar nu să-și distrugă vecinii; care să-și investească energia într-o prosperitate viitoare, nu într-o glorie apusă; care acceptă compromisul și dezavuează fanatismul.

De la 7 octombrie și până acum, cei mai gălăgioși autoproclamați apărători ai cauzei palestiniene au pledat fix pentru contrariul celor abia enumerate. Poate că e o rețetă bună pentru a obține mulțumirea trufașă de sine, dar concomitent e și una pentru distrugerea oricărei șanse a unui stat palestinian.

(Traducere: Andrei Suba, RADOR RADIO ROMÂNIA)