E ciudat cum m-a „lovit”, după atâția ani, un cuvânt japonez. În comunismul tinereții mele, prin cenaclurile și cafenelele pe care le bântuiam, Japonia literară era la modă. Natsume Sōseki, Yasunari Kawabata, Kōbō Abe treceau din mână în mână cu acea gravitate ușor ostentativă pe care o aveam pe atunci față de cărți.

Nici nu prea puteai agăța o fată dacă nu te arătai măcar puțin zdruncinat de vreun haiku. Trebuia să fii sensibil la o creangă de cireș, la o lună ivită dintre nori, la trei versuri în care ceilalți descopereau abisuri. Era aproape o probă de admitere într-o anumită lume. I-am citit.

Mărturisesc însă că nu m-au tulburat. Îi respectam, îi citeam, poate chiar vorbeam despre ei cu aerul cuvenit, dar între mine și lumea aceea rămânea ceva închis. Poate Rashōmon al lui Akutagawa, mi-a rămas in minte mai puternic. În rest, Japonia aceea admirată prin cafenelele tinereții mele nu reușise să ajungă până la mine.

Și iată că, după atâtea decenii, a făcut-o un singur cuvânt. ”Ma”. Un cuvânt care nu desemnează atât lucrurile, cât ceea ce există între ele. Intervalul. Pauza. Spațiul lăsat liber. Tăcerea dintre două sunete, distanța dintre două persoane, clipa dintre un gând și începutul unei fapte. În arhitectură, nu zidurile, ci spațiul pe care zidurile îl fac posibil.

Nu obiectul, ci golul care îi permite să existe. Nu știu de ce acest cuvânt m-a cutremurat acum, când romanele japoneze ale tinereții nu reușiseră s-o facă. Poate fiindcă la douăzeci și ceva de ani eram preocupat de ceea ce urma să pun în viață, nu de spațiile pe care trebuia să le las libere în ea.

Poate că numai odată cu vârsta începi să înțelegi importanța intervalelor. A lucrurilor pe care nu le-ai spus. A răspunsurilor pe care ai avut înțelepciunea să le amâni. A oamenilor cărora le-ai lăsat loc să fie altfel decât tine. A tăcerilor care au spus mai mult decât o conversație întreagă.

Și poate tocmai de aceea cuvântul acesta japonez mi se pare astăzi atât de dureros de actual. Pentru că lumea în care trăim pare hotărâtă să desființeze orice spațiu dintre lucruri. Japonezii au un cuvânt, ma (間), greu de tradus printr-un singur termen. Înseamnă spațiul dintre două lucruri, dar nu un spațiu gol, inutil, rămas acolo din întâmplare.

Este intervalul care le permite lucrurilor să existe cu adevărat. Pauza dintre două sunete, fără de care muzica ar deveni zgomot. Tăcerea dintre două replici, fără de care conversația ar fi doar o luptă pentru ocuparea aerului. Distanța dintre două persoane, care face posibilă apropierea fără invazie. Clipa dintre gând și faptă, în care încă mai poți să te întrebi dacă ceea ce urmează să faci trebuie într-adevăr făcut.