Despre sociopatie, deşi oamenii încă folosesc termenul în jargonul cotidian, se vorbeşte sau se scrie din ce în ce mai puţin. Sociopatul este omul care nu empatizează cu semenii săi. Este un om singur, izolat. Explicaţia vine de la psihiatri!

Nu pentru că morbul ar fi dispărut, pentru că e mai prevalent decât niciodată. Nu pentru că ar fi tabu, pentru că tindem să fim din ce în ce mai dornici să dospim, în public, teme de budoar. Şi nu pentru că ne-am pierde timpul, în fond şi la urma urmei, că şi-aşa suntem dominaţi de gesturi obişnuite care ne consumă timpul, cum ar fi petrecutul interminabil la semafor, în trafic... Sociopatul, produsul marilor oraşe! De ce sociopaţii pe care îi întâlnim zilnic pe scara blocului, la coadă la supermarket, la semafor, pe autostradă, la şedinţele cu părinţii etc, nu mai fac parte din discuţiile noastre? De ce am ajuns în situaţia de a-i ignora sau, mai rău, de a-i accepta, chit că ne fac viaţa amară? "Nu, vorbim mai puţin despre sociopatie pentru că întreţinem, din ce în ce mai rar, relaţii cu societatea al cărei nume, dar şi sens, ne eludează! Vechea întrebare a copilăriei mele de-o puneau bătrânii în drum spre casă, într-o duminică torida, la ieşirea de la biserică, anume - al cui eşti tu?- sună, în megalopolis, stearpă. Aici suntem ai tuturor, şi ai nimănui!", te întristează Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru la clinica Mindcare, din Capitală. Viaţa la bloc naşte mici monştri! Păi, să înţelegem că sociopatul lipseşte aproape cu desavârşire din mediul rural!? "Da, există şi acolo persoane agresive, există şi acolo hoţie înşelăciune şi dramă. Pe de altă parte, organismul colectiv dă dovadă de o neobişnuită imunitate şi pentru că are o anxietate a distrugerii, mic fiind, dă dovadă de zel în curăţirea fiinţei sociale şi expulzarea celei anti-sociale!", explică psihoterapeutul. Evident, pe undeva o astfel de funcţie poate da naştere unei utopii, ca ashram-urile lui Ghandi sau a unei secte în cele din urmă periculoase, cum a fost cea a lui Jim Jones, în Guyana, al cărei final încă lasă, cititorului, un gust de cianură în gură. Dar dimensiunea crescândă, industrială, a oraşului prilejuieşte suficientă toxicitate încât în cele din urmă o specie neviabilă precum sociopatul, sau antisocialul, să poată supravieţui în interiorul comunităţii căreia ajunge să îi lase cicatrice adânci, de obicei prin lacerare... "Sunt mai multe motive pentru asta, primul că aglomeraţia umană lasă enorm de mult loc pentru anonimitate. Al doilea că graniţe fireşti, ecologice, între oameni, date de teritorialitate, sex, reproducere şi vârste sacre de iniţiere comunitară - prin cântec, joc ş.a.m.d. - dispar în interiorul comunal al blocului, mai întâi din cărămidă şi apoi din beton!", taie Gabriel Diaconu nodul gordian şi te face să te gândeşti că viaţa la ţară poate fi o soluţie pentru nervii tăi. Copilul - inamicul intimităţii... Experienţa locuitorului la bloc, din 2012, este de cele mai multe ori intens solitară sau nevrozantă. Apartamentele, din dorinţa de a găzdui din ce în ce mai mulţi indivizi, se compartimenteaza şi scad în dimensiuni. "Aşa e! Facilităţile secundare put, colcăie şi locuri unde-ar trebui sa rămînă intimitate, cum e de exemplul cearta conjugală, ajung subiect de diatribă nocturnă la care cineva, invariabil, bate cu mătura în tavan, sau calorifer. Acesta e ecosistemul din care vine fundaţia sociopatiei, din umanitatea la verticală, cu o variantă neobişnuită, ce-i drept orizontală - suburbia clonală - în care toate casele arată la fel!", îţi aminteşte psihiatrul de cartierele dormitor de lux, gen Pipera. Sociopatul e, astfel, copilul închis al familiei prin excelenţă disfuncţionale, roabă veşnică serviciului prost plătit sau - ca o variantă asemănătoare - bine plătit, dar costisitor ca timp. "În prima variantă, părintele de sociopat e măcinat de greutăţile vieţii, şi raritatea gurii de oxigen metaforice. În a doua variantă, părintele de sociopat e măcinat de ambiţiile vieţii, şi adictivitatea aceleiaşi guri de oxigen metaforice. În ambele cazuri adultul din încăpere e robotizat de mecanica facerii, iar compania unui copil e un obstacol între om şi intimitatea sa", te pune srios pe gânduri medicul. Sociopatul: prosper, nemulţumit şi grandoman! Pentru copilul sociopat, "afară" înseamnă între blocuri, între betoane, unde sunt rareori prieteni, de cele mai multe ori competitori. "Pe aceştia, sociopatul îi urăşte, dar se va împrieteni cu ei, îi imită, dar în secret se vede superior. În curând încearcă poziţia alfa, află că e mai rezistent la durere, că poate instila frică în ceilalţi şi asta oferă un grad progresiv de infatuare. Abrutizat, abrutizează, dar niciodată în public. În public e nevoie de imaginea bună, de membru model al comunităţii pe care nimeni nu are voie să îl deseneze în termeni negativi!". Sociopatul, aşadar, suferă de o bună doză de cameleonism. Sunt oameni care îi vor pune vorbe în gură. Le repetă pe nerăsuflate, fără ghilimelele de rigoare. Sunt pasiuni, fanaticisme şi cauze cărora li se alătură. Nu le simte dar, în acelaşi timp, cochetează cu anarhia şi se refugiază într-un romanticism xenofil, unde străinătatea e mai bună, ca şi plecarea pe o insulă pustie. Prietenii sunt selecţi, partenerele prilejuri de exploatări angoasante ale limitelor de implicare. Gabriel Diaconu tranşează, sec, problema: "Sociopatul este prosper, dar nemulţumit. Are condiţia medie a mizantropului şi în acelaşi timp grandomania cunoscătorului de secrete. Secrete ale lui Polichinelle, ştiute de toată lumea, până la urmă eterne: ai auzit!".