Un marinar cu greu îi poate fi fidel unei singure femei, darămite unui singur gen de trăscău

Când ești pe mare, doar cu echipajul tău, departe de cei dragi, de femeia pe care o iubești sau te iubește, ce dracu’ poți să faci să omori timpu’? Te drojdești, vă spun io, om cu peste suta de mii de mile marine parcurse, între cer și apă, în ani de zile. Și, ce-ți torni pe gât de unul singur sau cu ăilalți marinari? Adevăr vă grăiesc io vouă, tot ce se poate, până la lichid de frână și alcoolul de la girosferă, care are o puritate de până la 99%..., că altfel dă cursul prost la compas.

Marea Neagră

S-o luăm de aproape. Pe vremea când aveam flotă, și vapoarele plecau din bătrâna Kustenge și se întorceau tot în Constanța, aproape toată suflarea de la bord își burdușea cabina cu ce avea ea chef. Numa’ că nu puteai să pleci în voiaj, cu butoaie de vin, dacă erai șprițar, și nici cu prea multe damigene cu pălincă, de erai drojdier de tărie. Așa că luai doar strictul necesar până la primul port de escală dintr-un voiaj care putea dura și nouă luni, da’ în medie cam șase. Dacă prindeai niscaiva porturi rusești, ucrainene sau gruzine prin Marea Neagră, cum ar fi Odessa, Novorossyiysk, Sochi, Kerci – dincolo, spre Marea Azov – Sevastopol – în Crimeea, Iliciovsk sau Tuapse, om erai, că votca era un anestezic sentimental sigur și ieftin. La turci era mai nașpa, că de pe la Stambul și alte porturi turcești în afară de bere Efes și nicaiva raki – un fel de uzo otoman, nu găseai altceva decât clasica votcă Smirnoff și petrolul ăla de whisky Teachers, Ballantines sau Johnnie Walker, la prețuri prohibitive în oraș, da’ la scoruri competitive dacă făceai „export” cu ship-chandler-ul navei.

Mediterana

Cum treceai de Dardanele, la Pireu îți făceai plinul cu țigări Assos și Metaxa, coniacul ăla grecesc dulceag, pe care-l cumpărai acu’ fo douăj de ani, fără taxe, evident, cu cinci-șase dolari butelia. Mai era și uzo, da’ io n-am suportat porcăria aia niciodată, nici măcar s-o miros. La francezi, pe la Marsilia, o dădeai pe Pernod-ul lor, o chestie grețoasă, care se bea îndoită apă, de mă ia de la lingurică doar când îmi amintesc. Mă rog, mai la tribord, la italienii din Genova, cea mai ieftină bere era Peroni, care la noi e fiță și la ei o flegmă. Iar de la francezi puteai lua de la supermarche vin la pet de carton, care era mai ieftin ca apa minerală Evian. Mai jos, la Port Said, egiptenii îți dădeau tot whisky, da’ n-aveai nicio garanție că nu e contrafăcut, până nu borai sânge de la varicele esofagiene care stăteau pregătite ca gloanțele într-un încărcător de Kalașnikov.

Marineros

După ce treceai de Gibraltar treaba se schimba semnificativ. Pe Nordul Europei nu mă bag, că nu m-am dus p-acolo. Mie mi-a plăcut mai mult Sudul. Da’ acolo, din ce am auzit la bordul copăilor cu care m-am dat pe mare, era la modă scotch-ul scoțian.

Evident, la escala de bunkeraj din Las Palmas, în drum spre Americi, mai toată omenirea de la bord se căpăcea măcar cu un bidon de zece kile de alcool Marineros, un cocârț de 90% concentrație pe care-l trosneai îndoit cu cola sau fanta și a doua zi, când te trezeai din beție, mai întâi îți cădea capul jos din pat și abia apoi te ridicai să ți-l fixezi la loc.

Golful Mexic

În Caraibe e un mit cu romul jamaican. O tâmpenie. Cel mai bun rom, ever, pe care l-am trosnit, a fost unul haitian. La Port au Prince, în Haiti, l-am cunoscut pe Barbancourt. Biliv mi, e de departe peste Havana Club, Captain Morgan sau Bacardi. Panarama e că am văzut că haitieni îl beau la temperatura normală, nu rece, dar, în schimb, aveau pe masă o carafă cu apă plină cu cuburi de gheață. Mi-a luat un timp să pricep, da am înțeles. Așa-l stingeau ei.

La New Orleans, ca în toată America, bourbonul e la putere. Jack Daniels, Jim Beam sau canadianul Four Roses fac legea. Stinse, normal cu bere Bud sau Miller. Un fel de pișvaisuri americane, da’ care îți taie genunchii după un astfel de boilermaker.