Evenimentul Zilei > EVZ Special > Singurătatea copiilor pe care nici mamele lor nu vor să-i vadă | REPORTAJ
Singurătatea copiilor pe care nici mamele lor nu vor să-i vadă | REPORTAJ

Singurătatea copiilor pe care nici mamele lor nu vor să-i vadă | REPORTAJ

Adorm cu mânuțele în jurul gâtului, așteptând parcă o îmbrățișare care nu o să vină niciodată. Au fost abandonați la naștere, pentru că au venit pe lume cu un handicap sever.

Nimeni nu i-a vrut vreodata. Nici macar mamele lor. I-au conceput „din eroare” sau, la naştere, când i-au vazut „stricaţi”, au decis sa-i parasească. Nu puteau duce cu ele, acasă, copii strâmbi, incapabili mai încolo să se țină singuri pe picioare, să ajute în gospodărie sau măcar suficient de independenți ca să poată fi trimiși în siguranță la cerșit. Sunt copiii de la Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrica Timioşara (CRRNT). Condamnaţi pe viaţa, dinainte de a se naşte. Chiar daca parinţii lor au fost decazuţi, în unele situaţii, din drepturi, cine ar înfia un copil cu probleme aşa grave?! Fiecare în parte îi duce viaţa sub forma unei tragedii.

Viața în pampers

Viaţa copiilor de la Centru se scurge între scutecul de unica folosinţa schimbat dimineaţa, micul dejun cu biberonul şi diverse activitaţi. La ore fixe primesc medicamente şi sunt schimbaţi. În timpul „liber” stau pe lânga pereţi şi se clatina. Au posturi diforme şi priviri sfredelitoare. Poate ca aţa arata copiii care nu au cunoscut iubirea materna. „Aproximativ 10 dintre ei mai sunt vizitați, cam o data pe an, și unii o data la cinci ani”, mai spune Ramona Suciu.

Majoritatea nu ştiu sa spuna „mama” sau sa mulţumeasca îngrijitoarelor care se ocupa de ei.


Picturi vesele pentru niște copii

Diagnostic: polihandicap și retard

În cladirea din centrul Timişoarei traiesc 36 de copii. Au între doi şi 18 ani. Ca dezvoltare intelectuala, cele mai fericite cazuri ating vârsta de 8 – 9 ani. Aliţ 18, în aceeaşi stare, stau în doua case de tip familial. Îți trebuie nervi tari ca să vizitezi copiii aceștia îngrijiți de câte șase femei – eroine, pe fiecare palier. Ele le țin loc de mama, tată, mătuși și bunici. Îi spală, îi hrănesc, îi iau în brațe când sunt tulburați. Ziua, pe cei apţi îi scot la plimbare şi îi apara în faţa oamenilor care se uita urât la ei.

Fiecare încapere din centru e camin pentru mai muli copii veniţi pe lume parca blestemaţi. Polihandicap, retard intelectual – sunt etichete care dau sens vieţii şi care se regasesc pe fişele lor medicale. Aşa s-au nascut. Un boţ de om de 8 ani, aproape scheletic, are o pilozitate exagerata, reacţie adversa de la medicamente, ni se spune. Sta pe spate în pat şi fixeaza tavanul cu ochi negri. Mental, nu a ajuns încă la vârsta grădiniței. Un alt copil de trei ani se leagănă în pătuțul lui, fără oprire. Un altul, de 17 ani, îngaima ceva ce vrea sa fie „va rog, apa”, şi i se aduce. Îngrijitoarele au învaţat sa le decodeze limbajulş i semnele. George nu are reflexe şi nu poate fi hranit decât cu linguriţa. Niciunul nu e capabil sa se ridice. Dimineaţa, cei mai muli primesc hrana cu biberonul.

Copilul telepat

Pe perete, în camera, un vaporaş stilizat şi trei peşti, coloraţi, fac contrast cu viaţa neterminata. Copiii au jucarii de bebeluşi atârnate deasupra patului, ca sa le fie stimulat creierul, cât se poate. În fiecare zi au program de terapie și stimulare senzorială, cu specialiști din diverse domenii. Rezultatele sunt firave, dar apar în timp. Psihologii sunt mulţumiţi. La etaj, Dani, un puşti de 15 ani captiv în corpul unuia de cinci ani, a adormit pe coridor, pe o canapea. Îşi ţine mâinile în jurul capului, îmbraţişându-se singur în lipsa unei mame care sa o faca. În alte saloane sunt copii mici cu sindrom Down, care zâmbesc şi întind mânuţele ca sa fie luaţi în braţe. Şi aici pereţii sunt pictaţi în culori vii.


Pentru copiii abandonați în centru, odiile sunt fructele momentului, datorită antioxidanților conținuți

Abandonați în ziua în care s-au născut

Picturile de pe pereţi le-a facut Valetin Anghel, unul din timişorenii care a înţeles sa nu stea deoparte de drama acestor copii. A studiat cromatica potrivită pentru astfel de situații și, ajutat de elevi care au vândut limonadă ca să îi cumpere culori, a înveselit toate încăperile din Centru. E impresionat de copiii parasiţi. Mai ales de unul din ei, despre care spune ca e telepat.

„Cât pictam, el statea în scaunul rulant şi se uita la ce fac. Nu putea vedea ce culori am în mâna, dar le ghicea”, spune pictorul. Alex are 14 ani şi este unul din cazurile în care recuperarea este ceva mai evidenta. „Good morning”, ne saluta. Sta pe pat şi se mica disarmonic, însa cu el se poate comunica, chiar daca pronunaţ greoi cuvintele. Îşi doreşte sa aiba 18 ani. E vârsta pe care o indică atunci când e întrebat câți ani are. Nimeni nu știe ce vrea la atingerea majoratului. Atunci va fi mutat din centru în alt adapost de ocrotire, pentru adulţi cu dizabilitaţi severe. Momentan e în clasa a IV-a, şcolarizat la domiciliu.

Doar trei au fost luați acasă

Alţi 17 copii merg la gradinişa. Adica au, zilnic, un program educativ conceput pentru posibilitaţile lor. „Majoritatea provin din familii destramate, mame singure. Au fost abandonaţi la naştere sau de la vârste foarte mici. Unii au fost luaţi acasa din maternitate, şi aduşi în scurt timp înapoi, când mama şi-a dat seama de probleme. Sau sunt copii născuți din mame care au venit în ultima clipă, nu și-au declinat real identitatea, apoi i-au părăsit. Alte mame au preferat sa îi abandoneze fiii şi fiicele, ca sa plece în strainatate, cu iubiii lor”, spune Smaranda Marcu, purtatorul de cuvânt al Direciei Generale pentru Asistenţa Sociala şi Protecia Copilului Timişoara (DGASPCT).

Cert este ca nimeni nu îi vrea pe aceti copii. Nici mamele, nici rudele mai îndepartate. „În ultimii cinci ani , trei copii au fost reintegraţi în familii. Doi au fost aduşi înapoi”, explica Ramona Suciu, şefa Centrului. În consecinţa, pentru ei, statul face ce şi cât poate. Autoritaţile nu şi-au propus sa faca minuni, iar micuţii nu aşteapta aşa ceva.

Haine noi, o dată pe an

Pentru fiecare copil, statul alocă, lunar, 2.283 de lei, bani care trebuie cheltuiți pe hrană, îmbrăcăminte, medicamente, scutece de unică folosință, întreținerea clădirii și plata personalului. Haine li se cumpără o dată pe an, iar personalul e schimbat periodic, pentru că, prost plătite și expuse la un puternic stres emoțional în timpul serviciului, infirmierele caută deseori să plece.