La închiderea ediţiei, criza ucraineană pare departe de a fi soluţionată, negocierile fiind anevoioase şi nu lipsite de asperităţi evidente. În tot acest timp, confruntarea de pe frontul nevăzut dintre serviciile secrete ale Federaţiei Ruse şi structurile de intelligence din ţările NATO aduce în prim-plan şi un element de noutate în sfera muncii specifice: CIA şi serviciile din statele europene aliate răspund războiului hibrid al ruşilor prin prezentarea publică, uneori în timp real, a unor informaţii clasificate, pentru a priva adversarul de elementul-surpriză, de care Moscova a beneficiat în 2008 (atacarea Georgiei) şi în 2014 (anexarea Peninsulei Crimeea).

Experţi şi analişti occidentali susţin că, în conflictul cu Ucraina, spionajul rus (Slujba Vneşnei Razvedki – SVR), contraspionajul (Federalnaia Slujba Bezapasnosti – FSB) şi spionajul militar ( Glavnoe Razvedivatelnoie Upravlenie - GRU) s-ar fi confruntat cu mari disfuncţionalităţi de anticipare, îndeosebi în primele zile după lansarea ofensivei din 24 februarie, relevând următoarele:

→ În planificarea acţiunilor ar fi fost implicaţi cei mai buni strategi ai Kremlinului, însă gândirea acestora nu ar diferit prea mult de cea a predecesorilor lor sovietici, fiind axată preponderent pe operaţiuni de intoxicare-dezinformare.

Dar, asemenea acţiuni („maskirovka”, în limbajul militarilor ruşi) au fost lipsite de efectul scontat. „Ceaţa informaţională” şi demersurile politico-diplomatice au avut la bază elemente care susţineau una şi aceeaşi idee: negarea oricăror intenţii agresive ale Moscovei, deşi imaginile geospaţiale date publicităţii de NSA contraziceau evident declaraţiile pacifiste ale autorităţilor ruse.

→ Serviciul rus de Informaţii Militare şi Operaţiuni Speciale este confruntat în prezent cu o serie de provocări, fiind obligat să reacţioneze prudent dar ferm la noile jocuri de culise din sânul arhitecturii militare a Armatei Federaţiei Ruse. „Omuleţii verzi” ai GRU şi-au îndeplinit cu succes misiunile care au permis invadarea Peninsulei Crimeea în 2014 şi erau deja prepoziţionaţi în puncte strategice înainte de declanţarea ofensivei terestre de la 24 februarie 2022.

Însă, misiunile acestora au fost greu „digerate” de forţele terestre, care au preluat ulterior comanda ostilităţilor din teatrul de operaţiuni. Aceste asperităţi s-au accentuat odată cu întâmpinarea primelor riposte ale armatei ucrainene, cu atât mai mult cu cât GRU superviza atât unităţile forţelor sale speciale, cât şi formaţiunile paramilitare ale Grupărilor de mercenari Wagner sau  RSB, a căror existenţă şi implicare în tentativele de asasinare a preşedintelui Zelenski sunt negate de Moscova.

Explicaţia pare simplă, la prima vedere. Forţele speciale ale spionajului militar rus au o singură regulă: „în război, nu există reguli!”. Comnadourile, coordonate de directorul GRU – Amiralul Igor Kostiukov - refuză să se plieze regulamentelor cazone impuse de atotputernicul general Valerii Gherasimov, şeful Statului Major şi comandanţii forţelor terestre. În acestă dispută, trasnferată la vârful conducerii Armatei, câştig de cauză pare a avea Gherasimov, menţinut în funcţie de peste 10 ani, în timp ce logevitatea şefilor spionajului militar este incertă, cei doi predecesori ai „marinarului” (Igor Sergun şi Igor Korobov) părăsind subit postul în 2016 şi, respectiv, 2018, în urma unor morţi misterioase.

→ Ucraina, ca de altfel toate ţările fostei Uniuni Sovietice, este acoperită informativ în principal de către FSB (informaţiile interne), ale cărui acţiuni s-au dovedit utile în „calmarea” recentelor convulsii sociale din Kazahstan. Serviciul, condus de ani buni de generalul Aleksandr Bortnikov, are în responsabilitate contraspionajul şi operaţiunile antiteroriste. Sub această „umbrelă”, FSB poate prelua comanda Speţnaz (forţele speciale ale GRU), a Serviciului Federal de Frontieră şi o parte din misiunile de supraveghere electronică. În aceste condiţii, spionajul militar nu ar fi beneficiat în Ucraina decât de o expertiză limitată.

→ Înainte de declanşarea ofensivei, SVR a ţesut o întregă reţea în ţările din „vecinătarea apropiată” (predispuse la tot felul de „revoluţii colorate”) şi statele occidentale, în scopul prevenirii unor reacţii politice de condamnare dură a invaziei şi de divizare a unităţii NATO şi UE, care s-a dovedit însă ineficientă. „Felicitările” le-a primit, public, Serghei Narâşkin, patronul spionajului rus, umilit în direct la televiziune de preşedintele Putin.

La 21 februarie 2022, cu câteva minute înainte de semnarea Declaraţiei privind recunoşterea independenţei regiunilor separatiste Doneţk şi Lugansk, în cadrul dezbaterilor televizate pe această temă, s-a petrecut o scenă penibilă, în care liderul de la Kremlin l-a umilit pur şi simplu „în direct” pe şeful SVR, într-un dialog (mai mult monolog) halucinant:

♦ Vladimir Putin: ...Propuneţi începerea procesului de negociere, sau...?   

♦  Serghei Narîşkin (în picioare, fâstâcit, tulburat): Nu, nu...eu...         

♦ VP: Sau să recunoaştem suveranitatea?   

♦  SN: Îîî...eu...eu....

♦ VP: Spuneţi clar: susţineţi propunerea de recunoaştere a independenţei celor două republici?                

♦  SN: Eu aş susţine o asemenea propunere...  

♦ VP: Aţi susţine-o, sau o susţineţi. Nu mai ocoliţi răspunsul!                        

♦  SN: Susţin propunerea de a le integra în Federaţia Rusă...           

♦ VP: Dar nu vorbim despre asta. Spuneţi clar: susţineţi independenţa acestora? Da, sau NU?

♦  SN: Da, susţin propunerea privind independenţa Republicilor Doneţk şi Lugansk.

♦ VP: Mulţumesc. Puteţi să vă aşezaţi!                       

Spionajul rus dispune de un potenţial informativ consistent în Germania unde, o mare parte din cei 104 angajaţi ai Ambasadei Federaţiei Ruse la Berlin sunt cadre ale SVR, GRU şi FSB. Lăsând la o parte spionajul militar, ofiţerii din Serviciul de Informaţii Externe contează şi pe suportul din Centrală al experţilor din departamentele DR (diaspora rusă), X (informaţii pe profil tehnico-ştiinţific), RP (informaţii politico-strategice) şi, nu în cele din urmă, Directoratul N (ilegali). Cu toate acestea, SVR nu a anticipat ruptura strategică a noului guvern de la Berlin şi a subestimat posibilitatea ca executivul german să-şi schimbe poziţia în legătură cu viitorul gazoductului Nord Stream 2, în pofida numeroaselor semnale de atenţionare lansate de cancelarul Olaf Scholz în cursul lunii ianuarie 2022.

Se pare că analiştii de la Iasenevo (Cartierul general al SVR) s-au înşelat şi în ceea ce priveşte atitudinea autorităţilor de la Paris, considerând că Franţa ar putea avea o poziţie relativ neutră în cazul atacării Ucrainei, insistând pe intensificarea dialogului diplomatic cu  Moscova şi forţarea Kievului să respecte întocmai Acordurile de la Minsk. O eventuală astfel de poziţionare a Franţei, precum şi asigurările tacite aşteptate de la Roma şi Budapesta, ar fi permis Kremlinului să-şi concentreze eforturile pe confruntarea cu frontul informaţional anglo-saxon, evitând forţa unei Europe unite.

CIA  nu a mai repetat greşelile din Irak, Siria sau Afganistan

Surprinse de cucerirea rapidă a capitalei afgane, căzută în mâinile talibanilor, şi acuzate de furnizarea de dovezi false cu privire la armele de distrugere în masă deţinute de Saddam Hussein, serviciile secrete americane şi-au răscumpărat greşelile odată cu declanşarea crizei din Ucraina, anunţând momentul ofensivei ruse cu o precizie de invidiat.

Datele furnizate de Agenţia Centrală de Informaţii, coroborate cu imagnile sateliţilor NSA, indicau, cu o mare probabilitate, pregătiri intense pentru declanşarea operaţiunilor terestre împotriva Ucrainei dinspre Federaţia Rusă  (inclusiv Crimeea), dar şi de pe teritoriul Republicii Belarus. Cum asemenea informaţii provocau îngrijorare la Washington, preşedintele Joe Biden a decis să la Kremlin trimită un emisar special, în persoana directorului CIA, William Burns. Rusofon, fost ambasador la Moscova şi bun cunoscător al mentalităţii liderilor din spaţiul post-sovietic, şeful spionajului american pare să fi descifrat intenţiile reale ale fostului ofiţer KGB, devenit director al FSB, prim-ministru și, ulterior, președinte al Federației Ruse.

Revenit în SUA, după o discuţie  tête-à-tête  în Biroul Oval, William Burns l-a convins pe liderul de la Casa Albă să facă publice o serie de informaţii clasificate, atât în scop de decurajare, cât şi pentru a preveni eventualele tentative de dezinformare ale structurilor de intelligence din Federaţia Rusă. Urmarea este deja istorie: presa de peste ocean a lansat o campanie mediatică furibundă, avertizând organismele internaţionale şi opinia publică de pe mapamond despre iminenţa invadării Ucrainei.

Amploarea campaniei l-a surprins chiar şi pe preşedintele Volodimir Zelenski, care a solicitat americanilor date suplimentare, care să susţină asemenea informaţii, însă răspunsul SUA a fost unul „diplomatic”. Surse bine informate susţin că tăcerea CIA atestă că americanii nu au dorit să dezvăluie ucrainenilor date mai precise, de teama desconspirării sursei acestora: un agent infiltrat la cel mai înalt nivel al dispozitivului politico-militar rus.

Scenariul anticipat de analiştii CIA nu a prevăzut însă forţa rezistenţei ucrainenilor şi determinarea (inconştienţa???) preşedintelui Volodimir Zelenski, care şi-a depăşit statutul de actor şi a regizat apariţii televizate care au electrizat masele şi stârnit aplauze de susţinere în unele foruri legislative din Occident.

Nu este mai puţin adevărat că evaluările analiştilor de la Langley se temeau de faptul că armata ucrainenă ar putea fi paralizată chiar în primele zile după declanşarea ofensivei de un atac cibernetic devastator. Însă, după anexarea Pninsulei Crimeea, autorităţile de la Kiev au modernizat în ritm alert forţele armate, mai puţin aviaţia, care cerea timp, tehnologii moderne şi, mai ales, imense resurse financiare. Cu foarte mici excepţii, avioanele ucrainenilor sunt şi astăzi aparate din epoca fostei Uniuni Sovietice, care folosesc acelaşi sistem de comunicaţii cu cel utilizat în prezent de armata Federaţiei Ruse. Ca urmare, apreciază unii experţi militari, Rusia nu putea paraliza forțele aeriene ale Ucrainei fără a-şi lăsa în întuneric propriile aparate de zbor!

Germania: cancelarul se schimbă...șeful spionajului confirmă!

La 25 februarie, presa germană relata că Bruno Kahl, directorul BND (spionajul german), a fost evacuat discret din Kiev de către o unitate a  Kommando Spezialkräfte, până la graniţa cu Polonia. Spionul-şef a fost surprins de invazia rusă chiar în timpul discuţiilor cu Ivan Bakanov, directorul Serviciului ucrainean de Securitate (Slujba Bezpeki Ukraїni - SBU) şi cu generalul de brigadă Kirilo Budanov, şeful Direcţiei Generale de Informaţii a Ministerului Apărării (Holovne Upravlinnia Rozvidki Ministerstva Oboroni Ukraїni - HUR MOU).

Deplasarea lui Bruno Kahl la Kiev a fost urmare a consultărilor cu CIA şi a schimbului permanent de informaţii şi analize privind iminenţa invaziei ruse, dorindu-se o ultimă trecere în revistă a potennţialului structurilor ucrainene de intelligence. Supravegherea informativă a flancului estic al NATO pare să fi fost încredinţată, tacit, serviciilor secrete germane, mult mai aproape de zonele estice de poenţial conflict, context în care şeful BND s-a interesat de activitatea unităţilor clandestine de gherilă.                            

Demarată în 2014, la scurt timp după anexarea Peninsulei Crimeea, crearea şi instruirea unor astfel de formaţiuni, de tipul Stay Behind, a fost asumată, iniţial, de către Agenţia Centrală de Informaţii. Cum însă CIA şi-a epuizat resursele paramilitare în Irak, Afganistan, Siria şi în alte activităţi antiteroriste, multe dintre responsabilităţile acesteia au fost „externalizate” către serviciile secrete britanice, germane şi franceze.

Formaţiunile paramilitare Stay Behind (cunoscute încă din timpul Războiului Rece) sunt celule locale în adormire, compuse dintr-un şef de echipă, un adjunct al acestuia şi un operator radio, cu misiunea ca, în caz de necesitate, să pună în poziţie luptă reţelele de agenţi constituite în timp de pace, acţionând în strînsă legătură cu Statul Major al Armatei. Aceste celule Stay Behind, instruite în lupta de gherilă şi dispunând de comunicaţii bine securizate, inspiră tema oricărui agresor. Este foarte posibil ca unele dintre pierderile umane şi/sau tehnică de luptă ale Armatei ruse să fi fost provocate tocmai de asemenea formaţiuni paramilitare ucrainene.

În scurta sa vizită la Kiev, Directorul BND a sugerat interlocutorilor readucerea în actualitate a proiectului de lege avansat la începutul anului de către deputatul Fiodor Venislavski, referitor la integrarea urgentă a comandourilor militare (Forţele pentru Operaţii Speciale - SSO) în Comunitatea de informaţii, document aflat pe masa Comisiei pentru Securitate Naţională, Apărare şi Informaţii a Radei Supreme (Parlamentul de la Kiev).          

Textul Proiectului de lege prevede extinderea ariei de responsabilităţi a comandourilor militare, cărora li se vor putea încredinţa misiuni de contraspionaj şi culegere de informaţii. Totul în colaborare cu SBU, care dispune, ca şi Ministerul de Interne, Garda Naţională sau Serviciul de Apărare a Frontierei, de astfel formaţiuni de comando, altele decât „necunoscutele” celule Stay Behind. O asemenea perspectivă va creşte „greutatea” actualului şef al Forţelor pentru Operaţii Speciale, generalul Grigori Galagan, nu doar în interiorul Armatei, dar şi pe scena politică de la Kiev.

Moştenitoare ale deja celebrelor comandouri Speţnaz sau Alfa sovietice, SSO ucrainene au sporit cu încă 1.000 de militari după intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2022, a Legii privind fundamentele rezistenţei naţionale şi ar putea fi incluse în Comunitatea de Informaţii, după amendarea Legii informaţiilor din 17 septembrie 2020. Preşedintele Volodimir Zelenski doreşte astfel „consolidarea forţelor aflate în prima linie a confruntărilor cu Rusia”. Pe lângă misiunile clasice de luptă, recunoaştere, logistice sau de interceptare, Forţele pentru Operaţiuni Speciale dispun de patru Centre de Operaţii Psihologice şi Informaţionale – o componentă a războiului hibrid, subvenţionată masiv de SUA şi alte state ale Alianţei Nord-Atlantice.

Va trece, probabil, mult timp până vom afla adevărul (sau măcar o parte a acestuia) privind rolul serviciilor secrete ruse şi al celor din unele ţări occidentale în Marele joc ucrainean, speranţele istoricilor fiind legate în acest sens de Statele Unite, unde regimul accesului la arhive este ceva mai facil decât în ţările aflate de partea cealaltă a Atlanticului.