Îl parafrazez în titlu pe unul dintre cei care, prin scrierile lui, mi-a marcat viaţa. Mie şi tatălui meu. Panait Istrati. Brăileanul meu de geniu. Totul a fost un fel de năuceală. Prima „atestare documentară” a dorinţei mele de a deveni jurnalist, este din vara anului 1972.
Fascinația unei tipografii și primul reportaj
Vă daţi seama ce fantezii mă bântuiau? După film, m-am dus direct la redacţia ziarului, să văd pe viu ceea ce văzusem pe marele ecran. Am hălăduit pe acolo până noaptea târziu, când a ieşit ediţia de a doua zi, fără să mă întrebe nimeni nimic. De fapt, bântuisem mai mult prin tipografie. Am plecat acasă mult după miezul nopţii, fascinat. Fascinat de linotipuri, de mirosul de hârtie, de plumb şi de cerneală tipografică, toate amestecându-se încântător, de rotativa halucinantă care îţi lua ochii atunci când pornea, de cititul plat, fără intonaţii, al corectorilor, de înjurăturile redactorilor care erau de serviciu. Învăţasem chiar şi termeni tehnici. Ştiam ce este un corp de literă, ce este un caracter de literă, o albă, un ludlow, ce sunt acelea aldinele şi ce sunt verzalele, ce înseamnă un punct tipografic, un linotip, un culegar sau o ramă de paginaţie.
La sfârşitul săptămânii, duminică, ne-a dus cu şcoala la muncă patriotică. Nu pe toţi, ci doar elevii-problemă. Eu, cu 7 la purtare, eram cap de listă. Ne pedepseau, cum ar veni. Habar nu aveau ce bine îmi făceau cu pedeapsa lor. Aceea a fost prima mea documentare pe teren. Se demolaseră nişte clădiri vechi şi noi, elevii, trebuia să recuperăm cărămizile. Ce să scrii despre nişte adolescenţi care adună cărămizi şi apoi le cară câte doi cu o targă din lemn, ca pe răniţi în război.
Ne puteți urmări și pe Google News
Seara, rupt de oboseală, deşi nu eram chiar firav, înotul de mic în Dunăre şi baschetul de performanţă pe care îl făceam atunci lăsaseră urme pe muşchii mei de adolescent, îmi venea să cad lat în pat. Nu am făcut-o. Nici măcar nu am mai mâncat. Am tras un duş să dau jos praful de pe mine şi m-am apucat de scris. Credeam atunci că scriu un reportaj. De fapt, era o compunere mai răsărită, în care povesteam cum cărasem noi cărămizi cu targa.
Ciorna, cu foarte multe ştersături, am trecut-o pe curat şi apoi am adormit fără să-mi dau seama cât sunt de flămând, visând o rotativă care scotea la nesfârşit un text cu titlu mare, sub care stătea semnătura mea. O semnătură adevărată, cu numele întreg, pentru că altminteri se mai scrisese prin ziar de mine şi colegii mei de echipă de baschet, când mai făceam câte o performanţă. Dar redactorul de sport întotdeauna scria despre mine „pivotul S. Bălan”, ceea ce mă enerva cumplit.
A doua zi, pe la şapte şi jumătate dimineaţa, eram în poarta redacţiei, cu cele cinci foi scrise frumos de mână în dinţi. Poarta, ferecată. Cam după zece minute a ieşit un portar care se vedea că abia se sculase din somn şi mi-a spus că domnii ziarişti vin la redacţie după 12. Pe cine caut? I-am spus că pe domnul Rusescu. S-a întors fără o vorbă şi mi-a trântit poarta în nas. L-am auzit zicând între două căscături: „Domnul Rusescu nu este la secţia socială. Vă trimit beţivii de alde tac-tu cu miloaga pe aici, să vă ajute să vă dea statul de pomană case şi mâncare. La muncă, putorilor.”
Eu am crescut într-un cartier al Brăilei, unde cuţitaşii se mai şundreau aşa, în glumă, în loc de bună ziua. Cât eram eu de copil, aşa l-aş fi pocnit... Să-i umflu măcar un felinar. Idiotul crezuse că foile din mâna mea sunt o cerere sau o plângere, scrisă de mama sau de tata, în care cerşeau să fie ajutaţi de ziar, să li se rezolve vreo problemă. Iar eu, aveam în mână un ditamai reportajul. Ce portar imbecil.
M-am aşezat clocotind pe bordura clădirii, deasupra unui geam de la demisol. Redacţia se afla pe o stradă care cobora la Dunăre, într-o casă de patrimoniu, una dintre multele minunate monumente de arhitectură din Brăila veche, care fusese proprietatea lui Bazil Clonii, patronul mai multor ziare locale în perioada interbelică.
Pe la 11 a apărut un personaj cam de 50 de ani, cu o pălărie impunătoare, sacou albastru impecabil şi batistă albă în piept. Un ziarist. Parcă venea şi el tot din perioada interbelică. Eu, în blugi şi tricou. M-am ridicat iute în picioare, aproape în poziţie de drepţi, ca un soldat atunci când apare superiorul şi l-am salutat. Mi-a răspuns din mers şi a dat să intre pe poarta pe care nu o mai încuiase portarul atunci când venise la mine şi fusese la un pas să-l troznesc.
M-am dus lângă omul cu sacoul albastru: „Nu vă supăraţi”. „Ba mă supăr”, mi-a răspuns zâmbind. Zâmbet care m-a încurajat. „Chiar dacă vă supăraţi, tot vă spun”. „Nu mie trebuie să-mi spui. Nu mă ocup cu problemele sociale”. „ Eu îl caut pe domnul Vasile Rusescu. Am un reportaj”. Şi-a scos pălăria şi şi-a făcut vânt cu ea, după care mi-a făcut semn cu capul să-l urmez. Din cotineaţa lui, portarul l-a salutat ceremonios: „ Să trăiţi, dom’ Turtoi. Puştiul e cu dumneavoastră?” Nu i-a mai răspuns. Am intrat împreună. Avea un birou mare şi elegant. Nu mi-a spus să mă aşez. Mi-a făcut semn să-i dau hârtiile. Fără să arunce măcar un ochi pe ele, le-a mototolit şi le-a aruncat la gunoi. Acum l-aş fi pocnit şi pe el, cât era de ziarist.
Recomandările noastre
