În 2013 mi-am luat o săptămînă de vacanţă şi am plecat spre Israel. Era o mai veche dorinţă de-a mea, aceea de a vizita Ţara Sfîntă. Sfătuit de un amic evreu am plecat la sfîrşit de octombrie pentru a evita căldura sufocantă şi valurile de turişti din lunile august şi septembrie.

Am luat avionul de pe Otopeni şi am aterizat 3 ore mai tîrziu pe Ben Gurion, în Tel Aviv. Îmi rezervasem încă de la Bucureşti o maşină de la un lanţ internaţional de rent a car aşa că transferul de la aeroport la hotel l-am făcut pe cont propriu. Maşina, o Nissan Micra care arăta destul de bine o închiriasem cu gîndul de a străbate Israelul de-a lungul şi de-a latul, distanţele dintre Tel Aviv şi oraşele pe care intenţionam să le vizitez nefiind mai mari de 100 de kilometri.

După prima zi în care am lenevit, am mîncat şi am privit Mediterana de la balcon şi chiar de pe plajă, temperatura fiind de 28 de grade, am pornit în dimineaţa următoare spre Haifa cu două opriri, în Caesarea şi Netanya. Am ajuns în Haifa undeva în jurul orei 15:00 şi am tras la celebra Klein’s Cafe, aflată la poalele superbelor grădini terasate Bahai’i Gardens, ce străjuiesc Templul care este centrul mondial al religiei Bahai’i.

După ce am stat să prind cu obiectivul aparatului soarele coborînd în spatele Templului şi al dealului cu grădinile sale de o frumuseţe ireală, m-am urcat în maşină propunîndu-mi să mai dau o tură prin Netanya, un oraş modern, spectaculos, situat cumva pe un promontoriu de unde poţi admira măreţia Mediteranei. Aproape de ieşirea din Haifa maşina a început să dea rateuri. Eram la amurg, iar pînă să la lăsarea întunericului deplin nu aveam de aşteptat mai mult de 30-40 de minute. Cu maşina trasă pe dreapta şi luminile de avarie în funcţiune mă gîndeam la ce am de făcut. După cîteva minute în spatele meu opreşte un Reanult vechi, dar îngrijit, din care coboară un bătrîn cu barbă şi kipa pe cap.

Începem o conversaţie în limba engleză despre simptomele maşinii, despre una, despre alta pînă în momentul în care îi spun că sînt turist.

-Where are you from?, mă întreabă bătrînul.

-Romania!, zic eu.

-De ce nu spui aşa, bre? Eu sînt Sergiu, sînt născut la Iaşi. Sînt în Israel din 86, de cînd ne-a vîndut Ceauşescu. Matale de unde eşti?

-Sînt născut în Vrancea, dar trăiesc în Bucureşti.

-Aha!, zice bătrînul în timp ce începuse să meşterească la maşină.

-Ce are?, mă prefac eu curios.

-Probleme cu aprinderea. De la cine ai luat-o?

-De la Avis, din aeroport.

-Dacă îi suni să le spui că ai probleme îţi vor trimite pe cei de la tractări. Maşina merge la reparat, matale tre’ să-ţi dea alta, pierzi o grămadă de timp şi îţi ia şi pielea de pe matale. Pînă le dai cu asigurarea-n cap numa’ bine tre’ să te întorci în România. Ce dor îmi este de România, ce dor îmi este de Iaşu’ meu, de Ciric şi de Corso...

-Mai mergeţi în România, la Iaşi?

-Merg, bre, merg! Da’ tare silă mi-e de nişte oameni. Uită-te şi matale, au trecut aproape 25 de ani de cînd am scăpat de nenorocitu’ ăla de Ceauşescu, şi? Cine conduce ţara? Cine sînt ştabii de azi? Îţi spun eu, tot comunişti’, tot securişti’. Crezi că-s altă plămadă ăştia de azi? Nu!

I-am citit cumva furia din priviri în timp ce-i ascultam revolta din glas.

-Am fost profesor de muzică. Aici mă simt acasă şi nu prea.

-Acasă eşti acolo unde te simţi fericit, asta cred eu.

-Matale eşti fericit?

-Nu ştiu, habar n-am! Nu am stat niciodată să mă gîndesc profund la asta.

-Eu nu sînt nefericit cu traiul de aici, sînt nefericit că mă simt dezrădăcinat.

Şi s-a aşternut tăcerea. Au mai trecut minute bune pînă l-am auzit pe bătrîn îndemnîdu-mă:

-Ia dă-i o cheie!

A pornit fără reproş.

-Mulţumesc, domnule Sergiu! Cît vă datorez?

-Nu-mi datorezi nimica, vezi de treaba matale. Matale îţi datorezi multe. Foarte multe! Ce etate ai?

-Mă apropii de 44 de ani.

-Eu abia ce am împlinit 68. Ai copchii?

-Nu, nu încă!

-Ei, asta îţi datorezi în primul rînd. Iar după ce ai să ai un plod, atuncea o să te gîndeşti vrei, nu vrei la ce înseamnă fericirea. Drum bun şi Doamne ajută!

Sînt zile sau nopţi în care retrăiesc în deplină însingurare întîlnirea cu bătrînul Sergiu. De fiecare dată îmi revine în memorie lupta care se dădea pe chipul lui de om liniştit. Era bine unde era, dar cînd vorbea despre Iaşi şi despre România ochii erau acoperiţi de o peliculă lacrimală. Iar lumina vesperală de la malul Mediteranei făcea ca ochii bătrînului să domine faţa pe jumătate acoperită de barbă, pe jumătate biciuită de soare. Mai contează astăzi locul în care îţi sînt rădăcinile? Pentru unii, da. Pentru foarte mulţi, nu prea. Trăim într-o eră în care totul tinde către un relativism patologic.