Serghei Mizil este absolvent al Institutului de Arte Plastice, membru al Academiei Plastice, membru UNESCO. Are tablouri „mai mult afară decât în România”, mai ales în băncile din străinătate.

„Am fost ultima promoție a lui Alexandru Ciucurencu și i-am avut profesori pe Șaru (Gheorghe Șaru, n.e.), pe Cilievici (Marius Cilievici, n.e.), adică artiști de top”, a declarat Serghei Mizil în emisiunea „Dosare de presă”, pe EVZ PLAY.

Acesta a mai dezvăluit că nu a fost favorizat de profesori pentru că a fost fiul tatălui său, Paul Niculescu-Mizil.

 „Alexandru Ciucurencu nici nu ne cunoștea pe nume. El venea să aibă o activitate. Și era pasionat de pictură. Îi aveam pe Șaru sau pe Cilievici care ne știau și el venea, făcea corectura. Din punctul ăsta de vedere pentru noi toți din generația respectivă a fost foarte bine, pentru că nu avea niciun parti-pris cu nimeni. Ciucurencu nici nu știa al cui e tabloul”, a explicat Serghei Mizil.

„Tata era un colecționar de artă, avea peste 300 de tablouri”

Pasiunea pentru pictură, pentru culoare, i-a fost descoperită și cultivată de prietenii artiști ai celebrului său tată. Serghei Mizil a mărturisit că a făcut ceea ce a vrut și pentru că tatăl său nu i-a impus calea pe care să meargă.

„Adică, normal, dacă el a fost la un moment dat Secretar al Comitetului Central, deci al doilea după Ceaușescu, … Majoritatea îi împingeau pe copii să meargă pe acest drum… Dacă tat-su e violonist, vrea să-l facă pe fi-su violonist, dacă e fotbalist, vrea să-l facă fotbalist…

Tata nu s-a băgat sub nicio formă. Era colecționar de artă. Avea vreo 300 de tablouri… Nu mai spun cărți… Avea și relații cu scriitori de renume și pictori de renume. Era și prietenul și nașul lui Hăulică (Dan Hăulică, n.e.) și era prieten cu Mărginean (Viorel Mărginean, n.e.), cu Brăduț Covaliu, cu Pacea (Ion Pacea, n.e.), ci Piliuță (Constantin Piliuță, n.e.), cu toată lumea. Și cu scriitori, Marin Sorescu…, cu multă lume.

Eu am văzut multe tablouri în casă. Prima oară, tata era prieten bun cu Musceleanu (Ion Musceleanu, n.e.), un bun pictor al nostru. M-am dus, când eram mic, în atelier și mi-a plăcut. Și-am început să desenez. Era singurul lucru care mă preocupa. Adică, dacă mă trimiteai la școală, la matematică, mă lua transpirația. Dar la chestia asta…

Și-am început să desenez și să desenez. A văzut maestrul Baba (Corneliu Baba, n.e.), Dumnezeu să-l ierte, și a zis „Domnule, omul e talentat și eu zic că intră la facultate”.

După aia m-am atașat foarte mult de Viorel Mărginean, care a fost și ministrul Culturii, și cu care am avut și o relație de prietenie,… până la urmă m-a și nășit. Am mers cu el prin țară, am pictat și mi-a plăcut și am luat-o pe drumul ăsta. Și așa am intrat la Facultate.”

Serghei Niculescu-Mizil și Petre Velicu în 1982 | Modernism

Înainte de 1989, artiștii aveau parte de condiții fabuloase

Înainte de Revoluție i s-a reproșat că tablourile sale au fost cumpărate de cei din străinătate pentru că era fiu de demnitar comunist. După Revoluție, au vrut să-l dea afară din Uniunea Artiștilor Plastici, din același motiv.

„Eu am pictat flori, case, peisaje. Eu nu eram membru de partid, dar a fost valul ăla…”

Serghei Mizil a explicat că, înainte de 1989, artiștii plastici, chiar și cei care abia terminau facultatea, aveau parte de o serie de facilități „fabuloase”.

„Aveai atelier pe gratis, culorile aproape pe gratis, sală de expoziție pe gratis, catalog făcut de Uniune, nu plăteai absolut nimic la sală. Te împrumutai în fiecare lună de o sumă de bani de la Uniune, noi mai mică, marii artiști mai mare, Baba, Ciucurencu, Brăduț Covaliu, Pacea, Mărginean luau sume mai mari, normal.

Și când făceai o expoziție, ca să-ți menții statutul, că existau niște bareme, veneau Consiliul Culturii, Sindicatele, CC-ul, UTC-ul și-ți luau tablouri de suma respectivă. Ce voia să cumpere colecționarul era treaba lui. Dar ei veneau și îți achiziționau tablouri de sumele respective (împrumutate de la Uniune, n.e.) și tu, practic, erai gata cu statul. Și nu aveai grija ce mănânci, ce faci.

Plus că aveai casele de creație, unde mergeai, beai, mâncai cu familia și lăsai o lucrare sau două. În Italia și la Veneția, aveai Academia di Roma, unde plăteai 15 lei să dormi acolo. În lei plăteai. Expoziție. Stăteai, aveai atelier la Roma, pictai. Și aveai o sală de expoziție unde expuneai. Care era avantajul? Îți dădea un statut. Ambasada României chema critici – Frunzetti, Hăulică- și dădea greutate expoziției tale. Acum cred că nici nu mai există critici. Îți dădea „o greutate”. Nu veneai tu, Serghei Nămol, cu cinci tablouri în cârcă: „Bă am și eu trei tablouri, le pun într-un colț, aici”. Aveai o liniște, puteai să pictezi”, a explicat Mizil.

Petru Rusu și Serghei Niculescu-Mizil la expoziția de pictură organizată în 1987 la Roma | Modernism

„Am trăit tot timpul bine și având și școala vieții, m-am orientat spre alte afaceri”

„După aia, ne-au băgat la meșteșugari, au desființat Uniunea. Să plătim sala, să plătești aia, să plătești curentul… Eu, când au început să mă ia ăștia cu, „că am fost, că n-am făcut”. Eu am trăit tot timpul bine și având și școala vieții, m-am orientat spre alte chestii. N-am vrut să stau cu familia, că pierdusem și casa, că stăteam în casele partidului… Și să stau acuma să mă dau pictor, să mor printr-o mansardă… Și m-am apucat de făcut bani.

Nu poți să pictezi când…. Că dacă ai face bani într-o țară normală sau civilizată, ai putea. Dar aici, când tu te gândești ce culoare pui sau cum faci compoziția, te sună: „A venit ANAF-ul”, „A venit Primăria”, „A venit Protecția Consumatorului”, „A venit Sanepid-ul”, „A venit sectoristul”. Rămăsesem cu doi copii, fără casă și am trăit la un nivel și practic am făcut afaceri.

Am făcut aproape tot ce am vrut și am avut și chestii care mi-au rămas, pe plan artistic”, a mai spus Serghei Mizil.