Fără sensibilitate, fără înțelegerea tragismului, fără umanitate. Modernitatea devenirii în afara ființei

Sursa foto: arhiva EVZ

La 19 decembrie 2011, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia 66/170, prin care ziua de 11 octombrie a fost declarată Ziua internaţională a fetelor.

Fără sensibilitate, fără înțelegerea tragismului, fără umanitate. Un motiv bun să fim mai atenți cu tinerele fete pe care le vedem în fiecare zi - mi-am spus -, și m-am automustrat, fiindcă am constatat că îmi place tot mai mult să privesc, în ultima vreme, la televizor, meciurile din Liga a doua. Uneori meciul e mai cinstit decât simulacrul jucat de marile  vedete de 2 lei de la echipele din primul eșalon.

„E multă sinceritate în bucuria sau tristețea acestor oameni”

Mă scutesc de grețoasele simulări și de „figurile” false ale jucătorilor. Pot admira atitudinea lui Luca Modric (pe care nu l-am văzut, nici măcar acum, la 39 de ani culcat pe spate, cu picioarele ridicate în așteptarea vreunui coleg care să-l ”deblocheze”!), la fel cum pot admira tribunele aproape pustii de la meciul Șelimbăr - Slobozia, sau  Tunari- Corvinul.

E multă sinceritate în bucuria sau tristețea acestor oameni; și cei de pe teren, și cei din tribune. Uneori chiar și în timbrul răgușit al nelipsitului ”specialist” care urlă de pe margine, ca și când ar fi în fața ultimului meci de pe acest pământ: ”Ieeeeeeeeeși!”.

Locul din România în care se trăiește cel mai bine. Orașul din care toți vor să plece

Horoscopul lui Dom’ Profesor,  22 noiembrie 2024. Alte obiecte anacronice      

În cazul meu, cele mai multe tinere fete care îmi intră în case, în fiecare zi, orice aș face, sunt cele de la televizor. Prompteristele. Și, sigur, sunt destui în situația mea…

Fiindcă nu ne ridicăm la nivelul intelectual al celor care, după cum spun, se uită doar la Discovery sau History, noi, cei cu manelele le vedem zilnic, în toată splendoarea lor.

N-am ceva special cu aceste fermecătoare domnișoare, dar ele, acum când presa s-a transformat într-un fel de spectacol derizoriu, ne arată o frântură de imagine-portret al unui anume gen de ființe. Al ”devenirii” lor, într-o lume din ce în ce mai greu de înțeles…

 Giulietta Masina - sensibilitate și emoție întruchipată

Merge și un astfel de meci,  în lipsa unui film cum ar fi ”La Strada” al lui Federico Fellini, unul dintre cele mai minunate filme făcute vreodată, film care nu-mi amintesc să fi  fost difuzat după 1989 de vreun post TV românesc.

Pentru cele două roluri principale, Zampano şi Gelsomina, Fellini i-a ales pe celebrul actor american Anthony Quinn şi pe propria soţie, Giulietta Masina, cea care i-a rămas devotată pînă la sfîrşitul vieţii.

Fellini a folosit-o pe ”sensibilitatea și emoția întruchipată”, Giulietta Masina, și în ”Nopţile Cabiriei”. ”La Strada” şi ”Nopţile Cabiriei”  trebuie văzute pentru a simţi copleşitoarea emoție și tragism uman, care azi pare doar o amintire. O emoție un tragism și și o umanitate, care azi, în formele ei ”moderne”, ale artei și vieții însăși, pare iremediabil pierdută…

Am putea crede, în mod greșit, cred, că pe Fellini nu-l interesează existenţa vinovățiilor umane, a mediilor sărace  italiene imediat postbelice, fiindcă oficial nu știm să fi avut un angajament ideologic.  Dar arta de a spune o poveste despre sentimente feminine şi despre neînţelegerea, durerea  și tragismul  fiinţei umane este copleșitor. Și, tocmai de asta, pare de neînțeles generațiilor de azi.

Majoritatea feminină de azi nu știe ce e aceea sensibilitate

Sensibila şi naiva Gelsomina nu va fi înțeleasă de majoritățile tinere feminine de azi. Nu-și vor explica de ce Gelsomina îl iubeşte pe asprul Zampano, circar ambulant căruia i-a fost vîndută drept ajutor, de către familia ei săracă.

De ce anume Zampano (E arrivato Zampanoooo!)  nu îşi va schimba niciodată comportamentul brutal, pentru a face pasul necesar apropierii de fiinţa care-l urmează precum un animal credincios. Este o poveste universală, care altă dată ar fi putut, altădată, sensibiliza pe oricine.  Acum, cred că nu.

Stă mărturie frumoasa comunitate prompteristelor, a tinerilor de ambele sexe, ”artiștii televizionistici” de azi, din România.

De ce spun asta? Fiindcă văd cum în cea mai mare parte a ce-a rămas din presa de altă dată, subiectele cu adevărat importante sunt escamotate, fiindu-se creeată, seară de seară câte un teatru tv, cu ”moderatoare” suficient de blonde, ca să propună ”scenete” emoționante de cu totul alt tip decât cel al dezbaterii.

Procurorii TV

Sunt scenete de forma unor complete de judecată, cu mulți  invitați, transformați ad-hoc în ”procurori” și mai întotdeauna fără avocați ai apărării. Pe zi ce trece, revenim, pas cu pas, la ”era” Koveși, cu tot ce a însemnat ea pentru România. Nu-mi explic de unde anume provine atât de marea cantitate de otravă din sufletele unor atât de tinere ființe, și mi-e mai teamă de cât de greu le va fi s-o elimine (dacă timpurile se vor normaliza) din ADN-urile lor urît modificate în ultimii 30 de ani…

”Le notti di Cabiria”, unul dintre filmele de referinţă ale lui Federico Fellini, cu aceeași minunată Giulietta Masina în rol principal a fost lansat în 1957 şi i-a adus lui Fellini al doilea Oscar din carieră. Masina, care i-a fost soţie, a fost premiată pentru interpretarea din această peliculă la festivalurile de la Cannes şi San Sebastian.

Lungmetrajul, ultimul dintr-o trilogie din care fac parte „La Strada” (1954) şi „Il Bidone” (1955), prezintă fără a escamota realitatea, viaţa şi societatea săracă a Romei anilor 1950, privite prin ochii unei tinere prostituate naive aflată în căutarea iubirii adevărate.

Sunt din ce în ce mai greu de privit jurnalele le tv: ființele estetic-frumoase, fete pe zi ce trece mai fanate, însă neschimbate în lăuntrul lor. Poate greșesc. N-ar fi nici prima, nici ultima dată…

Ce făceau înainte „frumoasele prompteriste”

Le vedeam pe frumoasele prompteriste, care acum ani buni împingeau exaltate microfoanele spre gurile schimonosite ale încătușaților din fața DNA. Azi ”moderează” emisiuni, intervin docte peste invitați, le bagă pumnul în gură, îi calcă în picioare, după caz, fără nici o jenă.

Cu telefoanele în mână, și nepierzând din ochi ecranele pe care primesc mesaje „importante”, mâzgălesc cu pixuri electronice deasupra cifrelor, cu scrisuri agramate și lăbărțate, propriile lor ”judecăți” de valoare, trasează liniile frontului, săgeți spre orașe bombardate, dau sentințe cu o bucurie în priviri și o siguranță înspăimântătoare.

Într-o singurătate mută, plină de lașități și ipocrizie, în care nimeni nu spune nimic, ca și când tema ar fi lipsită de importanță, singură voce este a dlui Mircea Badea, care le-o spune prompteristelor de la obraz, din timp în timp, după care iarăși liniștea complice, edulcorată. Și așa mai departe…

Sensibilitate și inocență

Unde este inocența Juliettei Masina? Dar aceea pe care o putem citi (dacă mai citim!)  în cea mai cunoscută și minunată povestire a lui Salinger ”Pentru Esmé – cu dragoste și abjecție”,  acea Esme, cunoscută de un soldat înainte de plecarea în luptă și care îl ajută pe acesta - care poate fi chiar autorul, J.D. Salinger, -,  să treacă peste trauma pe care cel de-al Doilea Război Mondial i-o provoacă.

Esme este acel personaj dispărut parcă azi, care ne arată că nu avem nevoie de motive îngrozitor de serioase ca să fim sensibili și umani; că nu e nevoie să ne transformăm în animale care se urăsc unele pe altele, ca să ne putem trăi viața. Esme, cea aproape inexistentă azi, ca și Gelsomina lui Fellini ne-ar putea spune că pe lume nu se poate trăi fără inocență…

Nu-mi pot explica nicicum licărul de bucurie din ochii acestor fete, care prezintă-moderează-analizează ce se întâmplă pe scena publică, în momentul când Dănuț Lupu (care se predase poliției!!!)  era escortat de polițiști cu cătușele la mâini, iar ”oamenii legii” l-au condus pe fostul mare fotbalist până la mașină. Genul acesta, de a tebucura de necazul altuia și de a lovi în cel căzut, chiar dacă acesta este, sau nu vinovat de ceva, mi se pare înfiorător.

„Dive ale vorbelor pustii și mici”

Privite din plan îndepărtat, majoritatea frumoaselor fete care se perindă pe ecranele tv dau impresia unei ratări nedisimulate; kilometri lungi le despart de cărțile miilor de biblioteci neluate în seamă de aceste dive ale vorbelor pustii și mici. Altădată chiar și ratarea avea ceva duios și uman.

Te puteai gândi la o viață a unui om, care nu s-a putut adapta la ceeace trăia - lucru care, orice s-ar spune, pe atunci și ar fi putut provoca puțină milă amestecată cu ceva compătimire, dar acum, nu.  Ratații au o siguranță nepomenită. Ei știu, la 25 - 30 de ani, totul. Ei judecă. Pun ștampile, ”investighează” pe internet, citind superficial articole scrise de alți ”procurori” imberbi, tot atât de tineri și de frumoși și liberi, ca și ei.

În fața acestei siguranțe nu rîmâne decât să tăcem. Să rămânem muți, într-o lume a expiraților, să nu vorbim despre felul cum am trăit noi și cum înțelegem lucrurile, fiindcă ne vor arunca în față ură amestecată cu răutate. De ce? Fiindcă din cauza noastră pot părea aculturali, lași și superficiali. Nu au cum să-i ierte pe cei care prin orice fel de apel către cultura mare i-ar putea face mai sensibili și mai înțelepți. Iar o dată cu asta, mult, mult mai vinovați.

De unde vin răutatea și ura din privirile lor?

De unde vin, oare, la aceste generație de tineri, răutatea și ura din privirile lor, lipsa de solidarizare cu cel căzut? Unde a dispărut calitatea lor morală de a înțelege suferința, chiar dacă este a unui delincvent?

Îmi face impresia că majoritatea acestor disprețuitori, cavalersese și cavaleri ai dreptății, care judecă seară de seară pe toată lumea (fie că au fost declarați vinovați de instanțe, fie că nu!)  sunt cumva stranii, prin morala lor ”jucată” în spectacolul televizionistic, afișată ostentativ-procurorește, în fața publicului, pe care îl consideră demn de dispreț.

Dincolo de prompter, acasă, se află, nu-i așa, o tagmă de idiotizați cu privirea lipită de ecrane, în fața cărora ”imaculații” își joacă rolul. Imaginea unei țări pe o retină imaginară. Dacă în timpul lui Ceaușescu emisiunile se subsumau titlului ”De pe marea scenă a țării, pe micul ecran”, acum scena e pe micul ecran, plecând în valuri spre poporul român…

De ce nu ne mai plac filmele lui Fellini? De ce nu-l mai iubim pe Salinger?

Poate că am transformat totul pe repede înainte, într-un spectacol grețos, așa cum este cel al contabilelor blonde de la tv, care ne explică în aceeași emisiune despre rachete, lupta antidrog și bullyng, trecând cu ”doctă știință” prin toate gamele, emițând verdicte și clișee grotești, sau apostrofând grosolan invitații. Invitați mediocri, care acceptă cu umilință tratamentul la care sunt supuși.

Un lucru e clar: nu mai e nevoie de atingerea caldă a emoției Giuliettei Masina, cum nu mai e valabil nici Elias Canetti, care admirator al maselor vorbea despre minunatul sentiment pe care un om îl simte când este înconjurat de mulțimea necăjită, vinovată sau nu, a semenilor săi.

”Schimbăm registrul!” - spun frumoasele fete ajunse ”senior editor” la 30 de ani, când trec la analiza altui subiect, din altă sferă a actualității.

Sensibilitate și voce