O tradiţie a presei ticăloşite a existat întotdeauna în România. Expresia "şantajul şi etajul" s-a născut în presa interbelică pentru a descrie o stare de fapt. Astăzi, mulţi dintre cei care plâng de mila poporului împilat de Tiran, vărsând lacrimi de crocodil isteric, sunt multimilionari, suferinzi de snagovită irecuperabilă. Decişi să extermine pe oricine nu cântă în struna neo-oligarhiei securistoide, ei au înlocuit vorba din vremea lui Pamfil Şeicaru cu una de acută actualitate: "pogromu’ şi milionu’". Cu alte cuvinte, "te-am executat şi banii mogulului i-am luat!"
Fireşte că nu toţi jurnaliştii pro- USL intră în această categorie. Destui dintre ei, bieţi lachei ai ştabilor cu vile pe malul faimosului lac, sunt nişte amărăşteni de mai mare mila (ori sila). În timp ce dulăii cu conturi groase te insultă amplu, temeinic şi cu sete (implicând, când se poate, şi instituţii ale statului în goana lor nebună spre milionul următor), căţeii cu ambiţii de moralişti abia dacă reuşesc să ţi se agaţe de tivul pantalonilor. Deşi nu le-ai făcut vreodată un rău (ba chiar, s-ar putea spune, dimpotrivă!) văd în tine un inamic ireductibil, un zid în calea lor spre eterna fericire. De regulă, asperităţile evoluează încet, dar iremediabil, spre confruntare. Tu eşti, să zicem, om cu frica lui Dumnezeu. El e, răspicat şi exhibiţionist, satanist. Tu îţi vezi de treburile tale. El te vânează nemilos, contabilizându-ţi neliniştile. Tu îl compătimeşti cu întristare. El te scuipă înveninat.
Nu toate acestea se aplică jurnalistului de la "Caţavencii" care mi-a făcut (dez)onoarea unui articol, unde eram prezentat drept un monstru cu două feţe: pe de o parte, m-aş fi ascuns laş, refuzând să apăr instituţia la care lucrez, ICR-ul; pe de alta – şi explicându-şi astfel presupusa mea nemernicie -, m-aş fi aflat în căutarea unor "propte" în sânul noii puteri pentru a-mi derula în linişte inexistentele afaceri cu inexistente "fonduri europene". Exact ca simbriaşii lui Felix, cel care semnează F. I. nu ştia deloc ce făcusem în apărarea ICR, dar ştia ce n-am făcut: m-aş fi tras la umbră, să ronţăi burse, granturi, conturi şi alte minunăţii ce, de altfel, nu se prea revarsă peste noi dinspre Bruxelles. Fire impresionabilă, dând uşor în fandacsie (ca orice discipol care se respectă al lui Nenea Iancu), prin pana lui F. I. nu vorbea fermecătorul poet de altădată, ci otrava acumulată în anii de fascinată identificare cu nemernicia casapilor. Fireşte că am considerat incidentul încheiat în momentul când F. I. a retractat în scris (cam cu dinţii strepeziţi) imaginarele fapte de care mă acuza exact ca-n vremurile lui Feliks Dzerjinski. Lecţia e însă alta: oameni pe care, în vremea comunismului, nici F. I., nici alţii asemănători lui nu i-ar fi frecventat nici din greşeală, au ajuns să le dicteze agenda. Ceea ce e deprimant. Dincolo de toate acestea, lucrul cu adevărat iremediabil e tristeţea.
Tristeţea de a vedea, asemeni lui Allen Ginsberg, "cele mai bune minţi ale generaţiei mele distruse de nebunie…"
Dincolo de toate acestea, lucrul cu adevărat iremediabil e tristeţea.