Se ştie, o naţiune poate fi bine înţeleasă examinând galeria personajelor istorice cu care se identifică.

Fiecare regim politic se legitimează printr-un discurs istoriografic exemplar. Cât îi priveşte pe cetăţeni, ei se justifică prin libertatea lor morală, care fixează limitele oricărei acţiuni politice. Aşa cum nimeni nu poate sări peste umbra lui, nimeni nu poate face mai mult decât îi îngăduie limitele imaginaţiei sale morale. Or, imaginaţia morală a unei naţiuni depinde de galeria sa de eroi.

Galeria noastră a fost făcută şi refăcută de mai multe ori, în funcţie de regimul politic. Ce mă frapează este că, din toate variantele de eroi ai naţiunii cu care ne-au educat regimurile care s-au perindat la cârma statului român în secolul XX, una dintre figurile excepţionale ale acestei ţări a lipsit mereu.

Cu toate că rolul său istoric a fost comparabil cu acela al lui Ion C. Brătianu, iar importanţa sa politică a depăşit-o pe aceea a lui C.A. Rosetti, în niciuna dintre variantele de memorie naţională de care s-a învrednicit istoria noastră această figură excepţională nu şi-a găsit vreun loc. Numele acestei figuri istorice este Eugeniu Carada, iar viaţa sa a fost atât de excentrică, de neverosimilă şi de realizată încât pare un basm sau o minciună. Dar a fost adevărată.

S-a născut în 1836 la Craiova într-o familie înstărită. La nici 13 ani, când turcii ocupă Oltenia, Carada slujeşte drept traducător din turcă comandantului trupelor turceşti în relaţia cu „Ocârmuitorul Judeţului Doljiu”. Nu se ştie cum, devine un soi de releu pentru publicaţiile revoluţionare tipărite de emigraţia românească. Încă de atunci ocupă un loc eminent în reţelele revoluţionare subterane din ţară şi din Europa.

Când vine rândul ruşilor să ocupe Principatele, e surghiunit de comandamentul rusesc. La căderea Sevastopolului, cel care organizează demonstraţia din Bucu reşti este Carada. La 19 ani, ridică populaţia Bucureştiului în favoarea Franţei şi împotriva stăpânirii.

Autorităţile publice trebuie să ţină seama de acest adolescent, care devine câteva luni şeful de cabinet al ministrului cultelor. Ne aflăm la sfârşitul domniei lui Ştirbey. Când se adună Divanul Adhoc, îl aflăm pe Carada ataşat la Cancelarie, în calitate de translator în franţuzeşte al lucrărilor Divanului, în atenţia comisarilor puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris.

În 23 Ianuarie 1859 este arestat la Craiova pentru sediţiune în favoarea unirii. E eliberat a doua zi, după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. Când Cuza vizitează Craiova, Carada reuşeşte să i se impună, pe o chestiune în care i se opune. Nu are decât 23 de ani când Cuza îi propune funcţia de procuror al Craiovei. Carada o refuză.

Astfel începe lungul şir de refuzuri, care au caracterizat lucrarea publică a acestui om inepuizabil. Asta nu înseamnă că nu a ocupat funcţii publice. Nu împlinise 25 de ani când cetăţenii din mahalaua Schitu Măgureanu l-au ales în Consiliul municipal al Bucureştilor, unde a ilustrat pentru prima oară, cu aiuritoarea sa eficacitate, modul său favorit de lucru: refuză funcţia de comandă, dar o asumă din umbră, prin influenţă şi persuasiune.

Într-o vreme a fost şi primar al capitalei, iar de câteva ori s-a ales deputat în parlament. Deşi prietenii săi apropiaţi, când s-au aflat în poziţii de comandă, i-au propus să ocupe înalte funcţii de decizie (prefect, ministru, guvernator etc.), Carada le-a refuzat întotdeauna. Din motive misterioase, a refuzat sistematic să ocupe funcţii de prim-plan.

Deşi a luat nenumărate decizii de prim-plan, a preferat să rămână o personalitate de penumbră. Cu toate acestea, era mai mult decât cunoscut: era recunoscut de toată lumea. S-a aflat, între 1848 şi 1910, în miezul tuturor evenimentelor de care a depins istoria ţării, în calitate fie de inspirator, fie de conspirator. Ori că s-a aflat la putere, ori că s-a situat în opoziţie, capacitatea sa de a realiza întocmai lucrurile pe care şi le-a propus, fie cu ajutorul prietenilor, fie prin intermediul duşmanilor, era absolut uluitoare.

Istoria noastră nu cunoaşte alt exemplu de om care să fi putut face, numai prin puterea influenţei, tot ce s-a legat de numele său. A fost implicat în răsturnarea lui Cuza, în aducerea pe tron a lui Carol, în redactarea Constituţiei de la 1866, în complotul pentru detronarea Domnitorului (dar şi în consolidarea tronului, când s-a convins că Domnitorul face bine ţării); a jucat un rol hotărâtor în ducerea şi câştigarea războiului de independenţă, în realizarea sistemului de alianţe care a permis României să profite internaţional de pe urma independenţei sale; în fine, a fost creatorul legii pe care s-a fundat Banca Naţională şi, timp de treizeci de ani, deşi a refuzat să fie guvernatorul Băncii, a fost conducătorul absolut al sistemului financiar al României, sistem pe care s-a ridicat mai apoi, pas cu pas, industria autohtonă.

A condus cum i-a plăcut, fără să asume poziţii oficiale, numai prin forţa influenţei şi a persuasiunii. Fiind republican şi om de stânga, a refuzat să depindă de rege şi s-a dedat la tot soiul de excentricităţi ca să evite să-l întâlnească. A fost un conspirator redutabil, un om cu o influenţă europeană ocultă uluitoare, un constructor de instituţii de o eficacitate incredibilă, un geniu multilateral, de o temeinicie verificată în economie, legislaţie, administraţie, diplomaţie, strategie politică şi finanţe publice, un om excentric şi recalcitrant, care a făcut mai mult pentru ţara lui decât cei mai mulţi din oamenii care şi-au înscris numele în cartea de istorie.

Acest om extraordinar a murit în februarie 1910. A fost imediat uitat. Anul acesta, Banca Naţională îi aniversează centenarul morţii. Însă manualele, istoria continuă să-l ignore. Mă întreb: oare de ce imaginaţia noastră morală nu a putut să cuprindă şi exemplul unui astfel de om? Nu doar ataşamentele noastre ne judecă, ci şi omisiunile.