MIRCEA CĂRTĂRESCU: "Austria este una dintre cele mai minunate ţări din Europa, cu peisaje uimitoare, cu orăşele ca de păpuşi, cu şosele pe care aluneci ca-n vis."
Oamenii se mândresc cu faptul că sunt cu totul deosebiţi de germani, că au simţul umorului şi-al relativităţii, că sunt toleranţi şi mai umani, în sens aproape balcanic. Se străduiesc să uite că Hitler a fost austriac şi că Anschluss-ul a fost aprobat de imensa majoritate a populaţiei. Am locuit vreme îndelungată în Viena şi, în afara câtorva sâcâieli birocratice, m-am simţit ca acasă în umbra imensului Stephansdom din centru. Am nenumăraţi prieteni austrieci, civilizaţi şi cordiali, foarte mari iubitori de artă. În totului tot, Austria mi-a lăsat întotdeauna o impresie de loc ideal pentru o viaţă liniştită şi împlinită. M-am gândit adesea că, dacă voi fi vreodată constrâns să părăsesc România, prima mea ţintă ar fi această ţară din inima Europei.
De câte ori citesc însă marea literatură austriacă de azi, imaginea aceasta idilică, de outsider, mi se clatină. Rareori poţi întâlni cărţi mai negre, mai dezgustate, mai insultătoare pentru o naţiune ca romanele lui Thomas Bernhard, ale lui Peter Handke sau ale recentei laureate a Premiului Nobel, Elfriede Jelinek. În scrierile lor, Austria este o lume schizofrenă, abisală, care adăposteşte, sub clişee ale unei onorabilităţi mecanice, o colcăială de monştri înspăimântători. E o lume compusă aproape integral din criminali, nebuni şi perverşi care-şi croiesc drum, asemenea unor cârtiţe oarbe, pe sub splendoarea alpestră şi tiroleză a ţării din „Sunetul muzicii“. M-a uimit întotdeauna acest sentiment funebru al literaturii austriece, cantonarea ei într-un subconştient ameninţător. Citindu-i pe ei, mi-am dat seama că trebuie să existe o Austrie profundă şi profund alienată la care un străin n-are acces, chiar dacă trăieşte acolo ani întregi. Cel mai mare dintre romancierii Austriei moderne, Robert Musil, a fost şi el fascinat de personalitatea unui criminal în serie, pe care-l descrie, sub numele de Moosbrugger, în marele său roman „Omul fără însuşiri“.
Dar nici unul dintre aceşti autori-acuzatori publici, oricât de neagră umoare ar fi avut şi oricâtă ură de sine ar simţi ca austrieci, n-ar fi îndrăznit să creeze un personaj mai diabolic decât Josef Fritzl. Din fotografia lui, apărută zilele astea, în toate mediile, pretutindeni în lume, ne priveşte un bătrân care şi-ar fi putut plimba nepoţii prin parcul orăşelului în care locuia. Poate doar ochii albaştri, tăioşi, sub sprâncene stufoase, să trădeze fiara, dar numai la o privire dinainte prevenită. Omul era cunoscut şi respectat în cartier. Trăia din închirierea unei case despre care, timp de douăzeci şi patru de ani, n-a ştiut nimeni, nici chiriaşii, nici vecinii, nici propria sa soţie, că e un fel de centru al răului pe pământ. Căci într-o pivniţă insonorizată, atât de îngustă încât nu-ncăpea înăuntru decât un pat, acest om şi-a ţinut propria fiică, de la optsprezece la patruzeci şi doi de ani, împreună cu cei şapte copii rezultaţi din violurile repetate în tot acest timp asupra fiicei sale. Pe aceasta, de fapt, începuse s-o violeze de la vârsta de unsprezece ani. În momentul în care poliţia a descoperit sinistra celulă, au fost scoşi de-acolo, alături de mamă, trei copii livizi care nu văzuseră lumina zilei niciodată. Cel mai în vârstă avea nouăsprezece ani, iar cel mai mic numai cinci. Există în lume scriitori specializaţi în orori, dar probabil că nici Marchizul de Sade, în cele mai demente viziuni ale sale, nu şi-ar fi imaginat o asemenea... cum să-i spun? Nu-i prima dată când realitatea depăşeşte şi umileşte resursele bietului nostru limbaj, care nu-i făcut să descrie lumea unui păianjen sau a unui scorpion.
Cu doar doi ani în urmă, Austria fusese zguduită de un alt caz asemănător: un tehnician, Wolfgang Priklopil, a răpit de pe stradă o fetiţă de zece ani, Natasha Kampusch, pe care-a ţinut-o timp de opt ani într-o pivniţă fără comunicare cu exteriorul. Nu se poate să nu te-ntrebi: câte asemenea subterane ale ororii mai există în Austria (sau în lume)?
Sunt toate aceste fiinţe monştri, mutanţi, vampiri, demoni? Aş fi foarte uşurat dac-ar fi aşa. Din păcate, sunt pur şi simplu oameni. Oameni ca şi noi. Îi întîlnim pe stradă, vorbim şi poate ne şi-mprietenim cu ei. Doar că, în cazul lor, tendinţele ucigaş e ale speciei, refulate-n general sub tabuurile civilizaţiei, găsesc supapele slăbite. Apropiaţii noştri, cimpanzeii, atacă orice seamăn care nu-i din acelaşi clan şi-l ucid cu o cruzime de necrezut. Strămoşii noştri preistorici au exterminat omul din Neanderthal cu care au coexistat timp de zeci de milenii. Fiecare grup uman a purtat războaie de exterminare contra celorlalte de când există umanitatea. Femeile au fost violate dintotdeauna. Istoria noastră e o poveste sadică şi criminală. Răul e în noi, trebuie să ştim bine asta dacă vrem să fim buni.
Citiţi şi: Secretele din „Casa ororilor“ au îngrozit întreaga lume
Recomandările noastre
