SENATUL EVZ: Sub lupa memoriei: Experienţe personale din timpul condamnării comunismului (I)

Păcat că nu ţin jurnal. Nu-mi vine să cred că s-au scurs cinci ani de la discursul de condamnare a regimului comunist al Preşedintelui Traian Băsescu în plenul camerelor reunite ale Parlamentului.

Acea perioadă a fost mai agitată decât orice am trăit eu vreodată. Cu atacuri mai dure, adeseori, decât orice mi-aş fi putut imagina. În prezent lucrez la o carte despre condamnarea comunismului în România. Va apărea la o cunoscută editură universitară din Anglia şi Statele Unite. Este neîndoios o provocare, o experienţă extraordinară pentru un politolog, istoric al comunismului şi filosof politic specializat în radicalism, ideologii şi revoluţii, să fie implicat direct într-un asemenea demers de confruntare şi asumare a unui trecut traumatic.

Experienţele din 2006 ar fi meritat să fie reţinute în scris, inclusiv propriile mele stări de spirit, frământările, dezamăgirile, entuziasmele şi dilemele, convorbirile telefonice cu prieteni apropiaţi (între care Nick şi Dana Andrews, oameni de o nobleţe rar-întâlnită), cu surorile mele, sprijinul necondiţionat şi generos al familiei mele din Washington, susţinerea colegilor de departament de la Universitatea Maryland, sfaturile date de Monica Lovinescu în acea perioadă, câte altele. Cu buna mea prietenă Christina Zarifopol-Illiaş vorbeam zilnic. Cuvintele ei de încurajare erau precum oxigenul. A contat mult sprijinul consecvent primit din partea lui Dragoş Aligică şi al soţiei sale, Adina Dabu. Scrisesem despre decomunizare, inclusiv un capitol în cartea mea din 1998, apărută la Princeton University Press, "Fantasies of Salvation" (tradusă în româneşte, la Polirom, de Magda Teodorescu). Nu ştiam însă ce cutie a Pandorei se deschisese în România.

Îmi amintesc de o seară în aprilie 2006, acasă la doamna Gabriela Stoica, văduva prietenului meu, regretatul ziarist Florin-Gabriel Mărculescu. Venise domnul Ticu Dumitrescu, discutam despre Comisia Prezidenţială din care făcea parte, despre CNSAS, despre arhive, despre priorităţile noastre, despre insinuările din presa naţionalist-comunistoidă. În acea clipă, aud la televizor numele meu. Doi indivizi stau de vorba şi mă fac în toate felurile: beizadea comunistă, fecior de bani gata, fost speech- writer al lui Nicu Ceauşescu, propagandist de frunte al vechiului regim, fiul unui mare torţionar comunist. Asist siderat la falsificarea întregii mele biografii. Nu calomniat de Păunescu, Ungheanu, Eugen Florescu şi Vadim; la aşa ceva m-aş fi aşteptat. Nu-mi vine să cred. Îl întreb pe domnul Ticu cine sunt cei doi. Nu-l recunoscusem pe Nistorescu. Lângă el perora, scandalizat de numirea mea ca preşedinte al Comisiei Prezidenţiale, Petru Romoşan. Nu-l cunoşteam, îl văzusem o singură dată la începutul anilor '90, în curtea Uniunii Scriitorilor. Era citat, ca mare autoritate, Mihai Pelin. Pe Nistorescu îl cunoscusem relativ bine încă de prin 1975. Talentat reporter, suferea de chinuitoare complexe de inferioritate culturală. A fost la mine acasă în vizită (la cină) prin 1993. În 2001 m-a rugat să intervin la "Washington Post" să-i publice "Odă Americii". De unde această ură ce părea să-i întunece complet judecata? De unde atâta îndârjire? Ce mize aveau cei doi? De ce se temeau? Trecură anii şi m-am lămurit.

Vestea momentului despre interzicerea mașinilor pe benzină și motorină. Strategia ce vizează România

Luna rece plină va fi furtunoasă pentru aceste trei zodii. Punctul culminant, pe data de 15 decembrie

Cu o zi înainte, înregistrasem o emisiune cu Ion Cristoiu. Mă rugase consilierul prezidenţial Claudiu Săftoiu să o fac. Pe atunci Antena 1 nu declanşase războiul împotriva condamnării comunismului. Peste câteva zile, Ion Cristoiu publica în "Jurnalul Naţional" un articol intitulat premonitoriu "Vladimir Tismăneanu în ciorba dâmboviţeană".

După doar câteva săptămâni, sub semnătura unui personaj numit Vladimir Alexe, "Ziua" lui Sorin Roşca Stănescu publica un text infam cu titlul "Agentul Volodea". După ce Colegiul CNSAS a dat verdictul că nu am colaborat niciodată cu Securitatea, Sorin Roşca Stănescu şi-a cerut scuze public. Despre poziţia acelui ziar în 2006 şi în anii ce au urmat, cu campaniile delirante purtate împotriva unor Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Mihai-Răzvan Ungureanu, Teodor Baconschi, ca să nu mai vorbesc de mine, s-ar putea scrie o întreagă carte. Iar unii editorialişti erau oameni pe care îi cunoaşteam, persoane "de bine". Atunci au scris Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieş şi Ioan T. Morar texte de protest pentru care le rămân îndatorat.

Chiar dacă n-am ţinut jurnal, internetul, bibliotecile, scrisorile şi memoria (a mea, a prietenilor) mă ajută. Mai ales că atacurile n-au contenit, infamiile se repetă de-a dreptul serial. Doar că între timp frontul nistorescian- vadimist s-a extins în zone care păreau în 2006 frecventabile. Comentariile la acest editorial sunt suspendate!